„Istoria ei este una tristă, dar eu fiind mic copil nu-mi dădeam seama de aceasta, pur și simplu ascultam, eram prea mică și mi se păreau niște povești. Abia când am crescut, fiind elevă la liceu în Suceava, profesorul de istorie m-a invitat să particip la o conferință științifică, să vorbesc despre deportările din Basarabia. Am mers la bibliotecă la Universitatea din Bălți să mă documentez și abia atunci am avut șocul să realizez că tot ce mi-a povestit străbunica, de fapt, nu erau povești, dar adevăruri, realități prin care au trecut acei oameni, în acea perioadă. Ea a fost deportată în cel de-al doilea val, în noaptea de 5-6 iulie 1949, în cadrul Operațiunii Sud. Era deja fără soț, pentru că străbunicul meu, Sadovici Nicolae, a fost arestat în 1944, de către NKVD, rămânând singură cu cei doi copii. Noaptea, spre dimineață, au venit 4-5 soldați au bătut la ușă și le-au zis să-și ia ce pot că trebuie să plece. Fratele buncii, unul din copii, își amintește foarte bine acele momente, era ziua lui de naștere pe 6 iulie, avea 8 ani. Speriați, înfricoșați, străbunica nu a luat absolut nimic. Oamenii, vecinii îi aruncau în mașină lucruri, ea doar plângea. Atât, nu știa ce să facă, cum să procedeze. Cineva îi puse un topor, iar ea l-a aruncat cât colo în grădină, pentru că nu creadea că va fi dusă, că nu se va întoarce. Probabil, în inconștient, respingea această idee. Avea o livadă foarte frumoasă lângă casă și, după cum își aminteau copii, soldații împușcau, în distracție, în merele de pe copaci, iar când copilul mai mic a vrut să ia un măr cu el nu i-au permis”.

„Toată viața cât a trăit străbunica și de câte ori am mers la ea, nu a fost zi în care să nu-mi povestească despre Siberia. Mereu vorbea despre asta. Plângea și povestea. Bunica, în schimb, nu a povestit niciodată nimic. Și acum o întrebăm, are 84 de ani, și o mai întrebăm cum a fost acolo, ce ați facut – nimic, pur și simplu tace. Probabil a fost o durere prea mare și nici nu vrea să-și aducă aminte cum a fost. Nu au avut de ales. A fost o operațiune secretă și nimeni nu a știut. Din satul Moșeni doar două persoane, soț și soție, au știut că vor fi deportați și au fugit, s-au ascuns în pădure, așa au scăpat. Au îndurat frig, foame, străinătate. Să fii lipsit de neamul tău, de limba ta, de casa ta, de tot, mi se pare groaznic. A muncit ziua la un depozit, noaptea paznic la o fermă, practic a muncit non-stop”.