„Unchiul meu Gheorghe a  fost dus la tăiatul pădurilor și a murit acolo nu se știe în ce împrejurări. Familia a fost despărțită, soția lui a ajuns în Siberia, a revenit, dar din păcate fără micuț. S-a îmbolnăvit acolo și a decedat. În momentul când a fost deportat unchiul Gheorghe, bunicul s-a revoltat, când a văzut că-i scot din casă toate lucrurile. La câteva zile după aceasta a fost luat bunicul Vasile, dus mai întâi la Edineț, apoi la Chișinău și urma i s-a pierdut. Nici în ziua de astăzi nu știm ce s-a întâmplat... fie c-a nimerit în bombardamente, fie că a fost împușcat... A încercat chiar atunci în 41, după 22 iunie, un alt frate de-al bunicului a fost la Chișinău să afle detalii despre fratele lui, dar așa și n-a reușit să afle nimic...

... Iarna lui 46-47 a fost foarte dură, din cauza războiului și a foametei. Frații mamei care aveau 18 și 20 de ani au luat decizia că ar fi mai bine pentru ei ca să evadeze peste Prut. Pentru că se vorbea că va mai fi un val de deportări, totodată foarte mulți tineri erau luați forțat la munci în Rusia sau în Ucraina...

Este interesant modul cum au gândit această evadare. Casa bunicăi era chiar pe malul Prutului și de-acolo puteau să vadă orarul soldaților, patrula care mergea spre satul vecin. Au gândit foarte minuțios acest plan și au evadat în noaptea de 7 spre 8 februarie 1947. Au ales o noapte foarte geroasă, era un viscol care reducea vizibilitatea, zăpada acoperea urmele, au luat deasupra hainei niște cearceafuri albe. Au rugat-o pe mama să stea în grădina vreo jumătate de oră să vadă dac au trecut Prutul cu bine. I-au spus că în cazul în care aude vreo împușcătură, să știe că i-au luat...

Bunica mea avea o soră mai mică peste Prut... când au ajuns în casa mătușii din Liveni, a doua zi dimineața, moș Ghiță și-a pus cojocul unchiului meu Vasile, cojocul bunicului, era negru dar blana era albă. Ca să-i dea de știre bunicăi și mamei că băieții au ajuns cu bine, se plimba pe malul Prutului și își descheia cojocul acela, pe urmă îl încheia,  în felul acesta au știut că unchii mei au ajuns cu bine acolo”...

Rămase fără bărbați, mama și bunica s-au descurcat ca două femei curajoase cum au fost. Când a fost al doilea val de deportări, în 5 iulie 1949, mama era în curte când s-a apropiat un tânăr de la noi din sat, numele i l-am aflat prin anii 90, atunci mama abia a considerat că poate să ne divulge numele lui, că nu mai era în pericol – Vasile Dropca – s-a apropiat de mama: Ortanța, dă-mi o căldare să-mi adap calul. Mama i-a adus căldarea la fântână și cât scotea apa i-a spus că sunteți pe listă și noaptea asta vin să vă ridice. Bunica s-a ascuns într-un șopron la o rudă, iar mama la o vecină în alt șopron.

Pe la miezul nopții când a venit mașina, bunica a văzut de acolo din șopron. Mașina a plecat, dar a lăsat un soldat înarmat. Mama, era totuși un copil de 18 ani, curiozitatea a împins-o să iasă din ascunziș, că vadă casa lor. În momentul acela s-a intersectat cu grupul care se ocupa de deportări, în frunte cu președintele sovietului sătesc Anton Dandara, care putea să tacă, să nu zică nimic.

Dimpotrivă, el a strigat: Stai, Ortanța! Cu arma îndreptată asupra ei. Mama a fugit într-o curte, din fericire stăpânul i-a făcut un semn să meargă într-un șopru.

La gura șopronului era legat un câine fioros, când a trecut mama n-a lătrat. Când a venit grupul pe urma mamei, câinele a început să latre nu îi lăsa să intre în șopron. Câinele practic a salvat-o pe mama, ea a reușit să urce pe scară și să fugă de acolo într-o râpă unde nu se încumeta nimeni să meargă și i-au pierdut urma. Mama a stat în râpa aceea toată ziua de 6 iulie și noaptea următoare. A stat lângă ea și un șarpe. Nu se temea de șarpele acela ca de oameni.

A doua zi a mers la o mătușă din apropiere care i-a dat o bucățică de pâine și i-a spus să se ascundă că deja o căutase acolo Anton Dandara.

Încă un moment interesant, la un moment dat a găsit-o în râpă Tărcuș, câinele lor, s-a culcat lângă ea… Mama avea bucățica de pâine pe care i-o dăduse mătușa Raveica, i-a dat lui, dar câinele n-a vrut să ia, s-a uitat cu niște ochi triști la dânsa și a refuzat să mănânce”.