Cauza se referă la eșecul autorităților de a acorda asistența medicală necesară în detenție reclamantei care suferea de dizabilitate locomotorie gravă, precum și la infectarea ei cu virusul hepatitei C (în continuare „VHC”) în timp ce se afla în detenție, scrie Bizlaw.md.

Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamanta s-a aflat în detenție în perioada 14 februarie 2011 – 7 iulie 2016. Ea a executat cea mai mare parte a pedepsei în Penitenciarul nr. 13 – Chișinău, fiind internată de mai multe ori în Spitalul-penitenciar nr. 16. Deși în fișa medicală a reclamantei era consemnat consumul de droguri, la sosirea în penitenciar, reclamanta nu a fost supusă unui test de diagnosticare a bolilor transmisibile, cum ar fi virusul imunodeficienței umane HIV sau VHC. La 15 februarie 2012, rezultatul unui test de sânge efectuat la cererea reclamantei a relevat că reclamanta era infectată cu VHC.

Potrivit fișei medicale din penitenciar, în timpul detenției, reclamanta fusese diagnosticată de mai multe ori cu infecții respiratorii, dermatită și otită, fiindu-i prescrise antibiotice, analgezice și alte medicamente. De asemenea, reclamanta a beneficiat periodic de terapie de substituție a drogurilor. Ea a fost consultată de mai multe ori în legătură cu durerile de picioare și spate legate de paraplegia de care suferea, fiindu-i prescrise tratamente antiinflamatorii și analgezice. În 2013, ea a fost examinată de un ortoped, care a recomandat examinări suplimentare și o intervenție chirurgicală la picioare. În același timp, reclamanta a beneficiat de servicii stomatologice de cel puțin șase ori, inclusiv la 13 mai 2011, când a susținut că contractase VHC.

Cu referire la diagnosticul său cu VHC, reclamanta a fost examinată de două ori de către medicul penitenciarului (terapeut), în februarie și august 2012, fiindu-i prescrise o dietă specială, hepatoprotectoare și antispastice. De asemenea, ea a beneficiat de tratament în regim de spitalizare de patru ori, în principal pentru paraplegia sa (tratament antiinflamator). Nu există nicio înscriere medicală cu privire la acordarea asistenței medicale în regim de spitalizare în legătură cu VHC.

La 11 septembrie 2011, reclamanta a depus o plângere la Consiliul pentru Prevenirea și Eliminarea Discriminării și Asigurarea Egalității cu privire la condițiile de detenție și asistența medicală necorespunzătoare, care, potrivit reclamantei, au condus la infectarea ei cu VHC. Ea a solicitat, inter alia, obligarea Departamentului Instituțiilor Penitenciare (în continuare „DIP”) să îmbunătățească condițiile sale de detenție. La 11 decembrie 2014, Consiliul a admis cererea reclamantei. Cu toate acestea,DIP nu a întreprins nicio măsură pentru a se conforma acestei decizii.

În mai 2012, reclamanta a depus o plângere la Judecătoria Centru, mun. Chișinău cu privire la condițiile precare de detenție și, în special, cu privire la asistența medicală inadecvată în detenție și la infectarea sa cu VHC. În cursul procedurii, medicul închisorii a susținut că reclamanta contractase VHC prin contact sexual anterior detenției. La 5 aprilie 2016, la cererea reclamantei, procesul a fost încetat.

La 2 mai 2019, reclamanta a depus o plângere în baza noului remediu compensatoriu privind condițiile materiale de detenție. Invocând Articolul 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), ea s-a plâns de condițiile materiale și asistența medicală necorespunzătoare în timpul detenției sale în Penitenciarul nr. 13. În particular, ea s-a plâns că infecția sa cu VHC era efectul neglijenței medicale și al condițiilor materiale inadecvate în detenție. Actualmente, această cauză este pendinte în fața instanțelor naționale.

Invocând Articolul 3 din Convenție, reclamanta s-a plâns în fața Curții de faptul că nu beneficiase de asistența medicală necesară și că fusese infectată cu VHC în timpul detenției. De asemenea, ea s-a plâns de lipsa unei căi efective de atac în privința plângerilor sale, contrar Articolului 13 din Convenție.

Cu referire la plângerea reclamantei în baza Articolului 3 privind pretinsa infectare cu VHC în detenție, Curtea a notat că autoritățile naționale nu au făcut nicio încercare reală de a elucida circumstanțele cu privire la infecția reclamantei cu VHC. De asemenea, ea a notat că efectuarea tardivă a screeningului – abia după un an de detenție – a subminat orice posibilitate de a stabili dacă reclamanta contactase VHC în timpul detenției. Prin urmare, Curtea a reținut că nu este în măsură să stabilească dacă respectiva contaminare a avut loc în închisoare, concluzionând că eșecul instituțiilor penitenciare relevante de a efectua o investigație și un screening prompt a fost incompatibil cu obligația statului de întreprinde măsuri eficiente pentru prevenirea transmiterii VHC și a altor boli contagioase în detenție. În consecință, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a Articolului 3 din Convenție, din cauza eșecului de a preveni transmiterea VHC în detenție.

Cu referire la pretinsa asistență necorespunzătoare în detenție, Curtea a observat că reclamanta fusese diagnosticată cu VHC cronică în fază inactivă. Cu toate acestea, nu este clar cum a fost stabilit acest diagnostic, având în vedere faptul că pe toată durata detenției sale, reclamanta nu beneficiase de o evaluare a încărcăturii virale. Contrar afirmațiilor Guvernului referitoare la administrarea unui tratament corespunzător cu privire la infecția cu VHC, Curtea a considerat că, din cauza lipsei unor examinări medicale adecvate, efectul exact al VHC asupra sănătății reclamantei nu a fost stabilit și, prin urmare, ea nu a beneficiat de asistență medicală adecvată. De asemenea, Curtea a notat că nu există nicio dovadă că reclamanta fusese vreodată examinată de către un medic specialist sau că medicamentele prescrise pentru VHC fusese administrate efectiv. Astfel, Curtea a conchis că a avut loc o încălcare a Articolului 3 din Convenție din cauza eșecului autorităților de a-i acorda reclamantei asistența medicală necesară în timpul detenției.

Cu referire la plângerile reclamantei în baza Articolului 13 combinat cu Articolul 3 din Convenție, Curtea a conchis că reclamanta nu a beneficiat de o cale de atac efectivă în ceea ce privește plângerile sale și că, prin urmare, a avut loc o încălcare a Articolului 13 din Convenție.

În consecință, Curtea a acordat reclamantei 9.800 de euro pentru prejudiciul moral și 2.500 de euro pentru costuri și cheltuieli.