Astfel, cu prilejul Zilei Naționale a României, în semn de apreciere pentru activitatea importantă dedicată creației literare, pentru talentul și profesionalismul de care a dat dovadă de-a lungul activității sale, dobândind recunoaștere la nivel european, Președintele Klaus Iohannis a conferit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, Categoria A – „Literatura”, scriitoarei Tatiana Țîbuleac.

Totodată, scriitoarea Tatiana Țâbuleac a mai luat în această săptămână un premiu. „Vara în care mama a avut ochii verzi”, ajuns la a cincea ediție în limba spaniolă a obținut din partea librarilor din Spania premiul pentru proză.

Va oferim doua fragmente din romanul Gradina de sticla semnat de Tatiana Tabuleac, roman pentru care in acest an, scriitoarea a luat Premiului Uniunii Europene pentru Literatură:

„Mă apucă uneori ciuda, așa, fără nicio legătură. Ascultasem dimineața un interviu la radio și m-am împiedicat de un patriot. Câte cefe late, câte cururi groase au supt de la limba română. Câți au fluturat-o prin comisii, pe la adunări și mitinguri, pe când cei care au iubit-o cu adevărat au fost ultimii peste tot. Au murit și ei în casă ca Zahar Antonovici. Poate nu de frig sau de foame, ci de dor. Să mori de dorul unei limbi.”

„Asta cu rușii se auzea des, prea des pentru un oraș mic, în care curtea era legiune. Tot mai mulți moldoveni spuneau deschis că au limba lor, cu accentul pe noastră. Limba noastră, limba noastră – de la televizor, de la radio, din guri. Pentru unii ruși, acestea au fost primele cuvinte moldovenești care le-au intrat în cap. Drept că și singurele. „Limba nostraaa”, striga Șurocika de la balcon, cu scârbă, ca o italiancă, povestind vreo strășnicie inventată peste noapte. Șura știa să-și adapteze poveștile. Mie, crescută cu hurta la internat, dorința, dar mai ales bucuria de a numi ceva „al nostru”, îmi era străină.

Eu spuneam al meu în toate limbile: și unui mesteacăn, și soarelui, și lui Lenin. Tot pe ce puneam mână devenea al meu. Într-o seară, din prostie, am între- bat-o pe Tamara Pavlovna unde era casa rușilor, însă am primit o palmă dureroasă peste gură. Răspunsul ei la toate întrebările mele greșite. M-a lămurit Marina a doua zi: gara, gara era casa. Simțeam, vedeam că ceva se schimbase. În curte, copiii moldovenilor nu se mai lăsau numiți „mămăli- gari” de copiii rușilor sau răspundeau pe loc cu „scroafe”. După ore, băieții de la școala rusă din vale veneau să se bată cu băieții noștri. Ai noștri parcă îi băteau mai des. La fete era altfel. Rusoaicele s-au considerat mereu mai frumoase și mai hâtre ca moldovencele și așa a rămas. Era mare nevoie de o unghie care să ne netezească pe toți.”