În cei peste 40 de ani de comunism creaṭia nu a fost niciodată liberă, iar noua gândire a fost așezată pe un loc curăṭat de „tarele trecutului”.

Cenzura, folosită de altfel în toate regimurile totalitare, a avut ca scop impunerea „doctrinei clasei muncitoare” prin informații controlate până la detaliu. Începând din 1944, timp de cinci ani cenzura s-a exercitat prin intermediul câtorva instituṭii: Comisia Aliată de Control (dominată de sovietici), Ministerul Propagandei Naṭionale și Cenzura Centrală Militară. Din 1949 până în 1977 a existat Direcția Generală a Presei și Ti­păriturilor, iar după desfiinṭarea acestei instituṭii a cenzurii autorităṭile comuniste au pretins că au renunṭat la a controla informaṭiile. În fapt, Secția de Presă a CC al PCR a preluat această responsabilitate. O supraveghere extrem de riguroasă se făcea de la vârful Partidului Comunist Român și de Nicolae Ceaușescu în mod direct, iar cenzorii răspândiṭi prin instituṭii erau uneltele. De altfel, în anii dictaturii ceaușiste se putea conta foarte mult și pe autocenzură, pentru că oamenii din presă și cultură știau deja ce aveau sau nu aveau voie să spună. Ziarele, revistele, literatura, artele și chiar publicaṭiile știinṭifice erau controlate cu râvnă și exces de zel, modelând o imagine complet distorsionată pe care autorităṭile comuniste o prezentau opiniei publice românești și, într-o bună măsură, Occidentului.

Arhiva de istorie orală păstrează mărturiile unor ziariști și scriitori care vorbesc despre manifestările adesea hilare, ridicole sau grotești ale cenzurii în epoca stalinistă și ceaușistă. Vi le prezentăm într-un serial de câteva săptămâni, intitulat Presa sub presă.

Sursa: Rador