Cui nu-i plac sarmalele aburinde sau peștele cald alături de o porție de mămăligă? Pâinea de porumb, cum i se mai spune acestui preparat, a fost apreciată încă de pe vremea dacilor și a romanilor, deși ingredientele nu erau asemănătoare cu cele cunoscute astăzi.

Un ingredient de bază în alimentația zilnică a romanilor erau cerealele. Ei prăjeau boabele pe plită, le măcinau și le fierbeau în apă până fie obțineau un terci, fie o formă mai solidă, cu o consistență asemănătoare mămăligii. Ea era un substitut al pâinii, puțin cunoscută în acele vremuri. Se prepara din mei, speltă (un sortiment de grâu), făină de năut sau fasole boabe măcinată. Terciul a depășit granițele Italiei în timpul cuceririlor romane, fiind un preparat preferat de legionari. Astfel a ajuns să fie întâlnit în tot mai multe bucătării europene. De-abia în secolul al XVI-lea, în timpul Marilor Descoperiri Geografice, exploratorul Hernán Cortés a adus porumbul în Europa din America de Sud, unde era nelipsit din meniul mayașilor și al olmecilor (civilizația antică pre-columbiană). La început, a fost cultivat în Spania, însă, încet-încet, s-a răspândit în întreaga Europă.

Se crede că porumbul a ajuns pentru prima dată în România la Timișoara, în jurul anului 1690,  fapt susținut de istoricul Nicolae Iorga. Cum această cereală are nevoie de căldură și umiditate în cantități moderate, producția de porumb s-a bucurat de o recoltă bogată pe Valea Dunării. În timp, făina de porumb a înlocuit meiul, deoarece era mult mai gustoasă. Potrivit Dicționarului francez Larousse, este atestată existența mămăligii în Țările Române în anul 1873, ea fiind definită ca un preparat din fulgi de porumb fierți. Întrucât porumbul era un produs ieftin și ușor de cultivat, mămăliga a fost alimentul de bază al oamenilor săraci în timpul perioadelor de foamete din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Metoda de preparare era asemănătoare celei de astăzi, apă fiartă cu sare și mălai într-un vas de tuci.

Există numeroase opinii în ceea ce privește etimologia termenului de mămăligă. Unele dicționare susțin că vine de la „mumalig‟, un cuvânt de origine macedo-română, derivat de la „mama‟, care face referire la hrana care te ține în viață, fiind legat de perioadele de foamete.  De altfel, în mai multe țări europene, acest produs are denumiri asemănătoare. În turcă, bulgară și maghiară el este „mamaliga‟, în albaneză – „mamalingȅ‟-, în sârbă și croată -„mamaljuga‟-, iar în rutenă (se vorbește în Ucraina, Slovacia, Polonia) -„mamalyg‟-.

Spre deosebire de polenta italiană, care este mai cremoasă, mămăliga românească are o consistență mai fermă. Dacă în Europa ingredientele sunt asemănătoare, în Africa, pe lângă mălai se adaugă și ingrediente locale. Astfel, în Africa de Sud există „pap‟ sau „phutu‟, un terci dintr-un sortiment alb de mălai. În Ghana se prepară „fufu‟, o mâncare tradițională din făină de porumb alb și făină de manioc, asemănătoare mămăligii, care este servită în special la supă.  La fel de gustos este și „cou-cou‟, un preparat din Barbados, din mălai și bame. În Brazilia, nativii indieni pregăteau un sortiment de mămăligă, fără adaos de sare sau ulei, numit „angu‟.

Info plus

În zona Vasluiului, circulă o legendă potrivit căreia numele de mămăligă vine de la „Mama Ilinca‟, despre care se crede că a fost prima femeie care a preparat mămăliga cu mălai în loc de mei.

Știați că…

… cea mai mare mămăligă din lume a fost făcută în cadrul „Festivalului Porumbului‟, din Republica Moldova? Ea a cântărit 534 de kg și a fost prepară din 380 l apă, 154 kg mălai, 4 kg sare și 3 kg unt.

Sursa: www.radiocraiova.ro