Povestea DRAMATICĂ a unei familii deportată in Transnistria

  • 27 Mai 2015 10:18
Povestea DRAMATICĂ a unei familii deportată in Transnistria

Cea care avea să devină o scriitoare cunoscută cu numele Sonia Palty s-a născut într-o familie de evrei, tatăl ei fiind cineastul Alfred Follender.

Nu îṣi încheiase studiile liceale când a fost deportată împreună cu părinṭii în Transnistria, într-unul dintre valurile succesive trimise de Antonescu după intrarea României în război, în anii 1941-1943. A fost o experienṭă care avea să o marcheze pe viaṭă, accentuîndu-i sensibilitatea artistică cu care era înzestrată din naṣtere. După război ṣi-a continuat studiile, ṣi-a luat bacalaureatul ṣi a început să scrie la România Liberă ṣi Universul, cu pseudonimele Sonia Gheorghiu ṣi Adina Bontaṣ. La începutul anilor ’50, pe când colabora la revistele Licurici ṣi Pogonici, a început să scrie proză pentru copii. S-a stabilit în Israel în 1961, împreună cu soṭul ei N. Palty, ṣi a continuat să scrie în reviste, să publice volume de memorialistică; a fondat o editură numită „Papyrus”, în Tel Aviv. Evrei, treceți Nistrul!, Și astăzi, și mâine, mereu… sunt cărṭi pe care le-a publicat după 1990.

În 2001 Sonia Palty a acceptat cu multă amabilitate să înregistreze pentru Arhiva de istorie orală mărturia sa despre experienṭa traumatizantă a deportărilor. Interviu realizat de Octavian Silivestru.

Tatăl meu a fost director la „Warner Bros„


„Sunt născută la București, […] la 11 iunie 1928, pe strada Temișana, nu departe de Radiodifuziunea Română. Am fost elevă a școlii „Sfântul Iosif„, tot alături de Radiodifuziunea Română, pe Berthelot și la vârsta de 16 ani mi-am întrerupt studiile și voi explica imediat din ce motiv. Tatăl meu a fost Alfred Follender, director la societatea de filme americane „Warner Bros„ ṣi mama mea casnică, originară din Cernăuți. Tatăl meu, a treia generație de bucureșteni. Am crescut într-o casă de mic burghezi. Cunoscând bineînțeles istoria familiei mele, am crescut în această istorie; adică familia mea a avut un bunic care a fost într-o relație de prietenie cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza și am crescut cu această imagine a acestui domnitor prieten cu stră-străbunicul meu.”

Tatăl meu albise peste noapte

„În data de 15 septembrie 1942, era Anul Nou evreiesc, la ora 2, spre dimineață, comisarul Circii 15 de poliție însoțit de doi polițiști au bătut la noi la ușă, cu un ordin să fim ridicați: tata, mama, subsemnata și bunica mea care avea atunci 66 de ani. Bunica era în pat, întâmplător bolnavă. Noi am plecat îmbrăcați sumar, adică cu hainele numai pe noi și paltoanele și ne-am prezentat… am fost duși la circumscripția de poliție unde ne-am petrecut noaptea într-o cămăruță de doi metri pe patru. Mama și cu mine ne-am culcat pe cele două bănci laterale și tatăl meu cred că a făcut mulți kilometri, plimbându-se în cămăruța aceea. Dimineța când am deschis ochii, tatăl meu avea părul complet alb, albise peste noapte!

Am fost duși într-o mașină, într-o dubă a Poliției, la școala de pe strada Sfinților, o școală profesională, o clădire bătrânească, mare, într-o curte uriașă cu un gard de fier forjat și o să vedeți de ce insist asupra acestui gard de fier forjat, pentru că în câteva ore eram în aceeași școală 212 evrei pentru a fi deportați, iar în afara gardului, pe străzile Sfinților și în împrejurimi erau sute, chiar mii de evrei care au aflat de acest prim grup bucureștean care urma să fie deportat în Transnistria. […]

În noaptea de Yom Chipur – Yom Chipur fiind sărbătoarea cea mai tristă a evreilor, ziua morților, ziua însemnării de către Dumnezeu a vieții fiecăruia – s-a postit. În colțul sălii mari de școli, nu știu nici până astăzi cine, s-a spus o rugăciune, s-au spus două, s-a spus rugăciunea morților, iar toți, cu lacrimi în ochi, ne vedeam printre cei care la anul vor spune rugăciuni pentru noi. În zorii zilei au apărut camioane pe această stradă îngustă a Bucureștiului și am fost urcați în camioane și duși la gara București triaj.”

Eu sunt infirmieră!

„Subsemnata, la cercetași, am făcut un curs de Crucea Roșie, la Spitalul Colței, un curs de două luni de zile și în momentul când delegatul comunității a întrebat cine e o infirmieră sau un infirmier, din tot grupul de 212 persoane m-am simțit cea vizată și am spus: „Eu sunt infirmieră!„ Aveam 14 ani și trei luni, eram o fetiță înaltă, slabă, cu codițe. Delegatul comunității nu și-a dat seama că are în fața lui un copil, m-a pus să semnez și am luat în primire lada cu medicamente și cu ustensile. Cu aprobarea șefului jandarmilor, a corpului de jandarmi, am împărțit fiecarui om din grupul nostru câte o farfurie de tablă, o cană, un cuțit și o furculiță și o lingură. După ṣapte zile noaptea, în a șaptea noapte, trenul a pornit și tata tot continua să spuie: „O să vedeți că la Tighina ne așteaptă o comisie de triere„. Fiind singura realistă dintre tata și mama, comandasem mătușilor mele care rămăseseră la București ca și bunica, haine călduroase, conservărie și pentru tata un geamantan întreg de medicamente care ne-au fost transmise în gara București triaj. Fiecare din cei deportați, sau mai bine spus aproape fiecare, a făcut același lucru, deci eram oarecum echipați. Mie, copil la 14 ani și jumătate, mi se părea o aventură, așa cum citisem în foarte multe cărți, o aventură în necunoscut, periculoasă, ṣtiam ce ne poate aștepta, dar totuși o aventură! Nu mi-am dat seama decât la întoarcere, la repatriere, că trăisem cu moartea alături. Și am ajuns după două săptămâni de călătorie, călătorie care se face de obicei în opt ore cu un tren persoanal, am ajuns la Tighina.

La Tighina am fost preluați de către un corp de jandarmi care avea în fruntea lui un sergent, Fanache. Fanache era oltean, pe de o parte era om de suflet, pe de altă parte era om de afaceri; a început să vadă în noi niște vietăți care pot fi bine jumulite. Vagoanele s-au închis ermetic pe dinafară. O dată pe zi se deschideau și cele două căldări, una care ar fi trebuit să fie cu apă, și una cea cu necesitățile fiziologice, erau date jos golite, una spălată, cealaltă umplută cu apă. Uneori din neatenție, din necesități prea mari și găleata cu apă era plină cu murdăria noastră corporală. Dacă avea chef, jandarmul de serviciu deschidea ușile și spunea: „Coborâți sub vagoane să vă faceți treburile…„ – era pentru prima dată în viață când mi-am dat seama ce înseamnă promiscuitatea! Nu vă cer să vă gândiți ce înseamnă să stai alături cot la cot cu pantalonii dați jos și așa mai departe. Deci nu era numai că eram deportați, nu era numai că ne era foame și sete, era și coborârea noastră de pe statutul de om civilizat, la statul de animale primitive.”

O căruță cu bucăți de brânză, câteva bidoane cu lapte pe noi ne-au făcut fericiți

„Am ajuns [la Odessa] într-o fermă de stat în care era director un inginer agronom bolnav de plămâni. Când i-am venit în fermă și s-a uitat la grupul nostru de prăpădiți a spus: „Ce mi-ați adus pe-ăștia aici, ce nevoie am eu de ei aici? Grâul e strâns, porumbul e în hambare, ce să fac eu cu ăștia? Vine iarna, nu am unde să-i culc, nu am ce să le dau de mâncare, eu nu îi primesc, nu semnez de primirea lor!„, dar omul a trimis grupului nostru o căruță de zarzavaturi și o căruță cu bucăți de brânză, câteva bidoane cu lapte care pe noi ne-au făcut fericiți. Femeile grupului nostru s-au apucat să facă o ciorbă, copiii au căpătat pentru prima dată – după aproape o lună de zile de la plecarea din București – au primit câte o cană cu lapte, câte o bucată cu de pâine cu brânză, lucru pe care cu toții am crezut că nu au existat mai bune pe lume decât acolo la aceea fermă.”

 
Noi toți începusem să scandăm, știind că riscăm să ne ucidă și pe noi

„În trei zile, încărcați cu destulă brutalitate de jandarmi în vagoane, am fost duși la ferma de stat Vigoda din apropierea Odessei, la câțiva kilometri de Odessa și cazați. De la gară am mers pe jos kilometri, în trei căruțe erau bagajele noastre. Am fost cazați într-un grajd care nu mai avea acoperiș, nu mai avea ferestre, dar eram fericiți că existau niște paie. […] Directorul fermei, Gogleață – o caricatură de om, mic de statură, cu un nas uriaș dintr-o față mică de viezure, plin de furuncule pe obraz, îmbrăcat cu un cojocel peste o cămașă verde cu diagonală – făcea apelul. Ne-am strecurat repede în ultimul rând și apelul era făcut: „Vreau să-i cunosc pe fiecare! Ia, strigă-i după nume!„ ṣi acest contabil, Blumenthal, cel care ne făcuse și listele cu bijuteriile striga apelul. La câteva din fetele grupului nostru s-a oprit în mod insistent și cu cravașa le-a mângâiat fețele și a zis: „Îmi pare bine că vă cunosc! De voi o să mai am nevoie…„ Nu am înțeles nici unul din noi despre ce e vorba. Poate, unii mai în vârstă, cu experiență, s-au gândit la ceea ce o să se întâmple.

La un moment dat, după apel, Gogleață a cerut cu vârful cravașei a însemnat șase oameni să iasă din rând. Erau șase evrei în jurul a 25-30 de ani, toți tați de familie, cu copii… unul din ei, Grünfeld, era băiat singur, inginer, subinginer de fapt de drumuri și șosele. I-a înșiruit pe toți pe aceiași linie, s-a uitat așa lung la ei și a spus: „Tu, ăla mai lungu’, ieși din rândul întâi și du-te în ultimul rând!” Sandu Grünfeld a făcut asta. Și adresându-se celor doi jandarmi care ne păzeau: „Uitați, facem un pariu… eu cu un glonte îi dobor pe toți șase! Dacă pierd, vă dau o sticlă de țuică bătrână. Dacă câștig, îmi dați voi mie o sticlă de țuică bătrână!„ Nu realizasem pe moment că are de gând să-i ucidă. După câteva clipe nevestele care erau în aceast prim grup și mama lui Fritz Brauch au ieșit din rând, s-au trântit pe jos, târându-se în fața acestui Gogleață și strigând: „Lăsați-mi fiul să trăiască!…„ „Nu-mi ucideți soțul!„ Și soția lui Dolphi chiar spunea fiului ei, Victoraș: „Victoraș, roagă-l pe domnul director să-l ierte pe tata!„ Era un vacarm îngrozitor! Noi toți începusem să scandăm, știind că riscăm să ne ucidă și pe noi, cu toate că nu cunoșteam acel ordin că nu e voie să fim uciși… „Nu-i ucideți! Nu-i ucideți! Nu-i ucideți!„ El a ridicat pistolul în aer, a cerut unuia […] să se lase mai jos, a scos pistolul, l-a îndreptat spre cele șase capete și în momentul în care ar fi trebuit să tragă, a tras un foc în aer. Trei din băieții noștri au leșinat, noi ne-am închipuit că au fost loviți. S-a sărit pe corpurile lor, nu am mai știut ordine, frică, apel. Râzând cu hohote, Gogleață și-a pus pistolul înapoi, a luat așa pe umeri pe cei doi jandarmi: „Haideți cu mine la birou să bem sticla de țuică bătrână, am pierdut pariul!„ După ce Gogleață s-a îndepărtat, cred că 212 oameni ne-am dat cu pumnii în cap unde am nimerit, la ce am nimerit, câte zile vom avea… ṣi eram cu toții disperați!”

Tu ești fiul fotografului Follender de pe bulevardul Elisabeta?

„A doua zi ni s-a cerut să ieșim din nou la apel; venise căpitanul, șeful Legiunii de jandarmi din Ovidiopol, care era pe Nistru, tot la 30-40 km de Vigoda. El a ales un comitet de conducere a acestui grup de oameni și când a ajuns la numele de Follender la apel, l-a întrebat pe tata: „Tu ești fiul fotografului Follender de pe bulevardul Elisabeta?„

Și acesta era unchiul meu, fratele tatălui meu. Și tata a avut un moment de prezență de spirit și a spus: „Da.„ „Păi spune, domnule, de ce nu ai spus de la început că ești băiatul lui Follender, fotograful? El m-a fotografiat când am ieșit sublocotenent, el m-a fotografiat când m-am căsătorit, el mi-a fotografiat primii copii, dumneata o să fii președintele acestui grup, dar să știi că vicepreședinte o să fie unul care l-am căpătat eu pe listă de la București, Avram Creștinul„. Avram Creștinul, evreu, fusese agent sau cum se spunea la noi, agent secret al Siguranței Statului și din greșeală a fost deportat cu grupul de așa-zis „evazioniști de la muncă„. […] Tata, care era un om foarte suferind, plecase după un infarct, plecase în deportare… Mama era și ea suferindă, trebuia să i se facă o operație de sinuzită și pirdea sânge. Erau tot timpul culcați, deci singurul om care a ieșit la lucru a fost subsemnata. Aveam o normă de infirmieră, pentru că după masă infirmeria era deschisă și infirmeria însemna pansamente, nevralgii, dureri în diverse locuri, ochi care curgeau. Altă sarcină pe care am avut-o era tunsul, rasul, aveam două mașini de tuns. Toate femeile au fost tunse la piele, ca să nu facă păduchi. Tot ce era păr pe corp trebuia dat jos și la femei și la bărbați. La bărbați îmi luasem adjunct un domn Egerman care singura legătură cu medicina era că a fost vânzător într-o farmacie, deci știa ceva! Și acest domn Egerman, care nu mai există, mi-a lichidat toate sticlele de alcool metilic pe care le aveam în infirmerie. După aceea am aflat că era alcoolic și că înnebunea dacă nu bea alcool ṣi […] mi-a dat o explicație: „Dopurile nu mai sunt bune și alcoolul se evaporează„. Și eu la 14 ani și jumătate trebuia să-l cred, că nu aveam nici o explicație! […]

Deci acest căpitan șef de jandarmi ne-a ajutat enorm, ne-a dat ordin să se dea de mâncare celor care ies la lucru, i-a dat ordin directorului de fermă – cu toate că directorul de fermă nu era sub ordinele lui, ci sub ordinele lui Alexianu care era guvernatorul Transnistriei […] Sandu Grünberg era inginerul nostru, a bătut scânduri la ferestre – în noiembrie eram – ca să nu înghețăm de frig și să nu sufle vântul înăuntru. Tot el a construit două puncte igienice mai departe, ca să nu miroasă urât, două gropi, le-a înconjurat cu un fel de ziduri de carton, de ce a găsit acolo de paie, că altfel era nenorocire, am fi murit de boală! Am fost singurul grup din Transnistria care nu am avut tifos exantematic. Cu toate acestea, după aceea, prin satele prin care treceam, nici un primar ucrainean, nici un jandarm român nu ne dădea voie să înnoptăm în sat pentru că spuneau că: „Voi aduceți tifos exantematic„.”

Eu lucram la găini

„Două luni, adică până la 1 decembrie [1942] am stat la Gogleață. Într-o zi, la 4 dimineața, sculați cu tămbălău, cu focuri de armă, cu sunat de alarmă, sculați din somn: „Îmbarcarea, plecați la Alexandrovka, la mine ați terminat lucrul, ați tăiat floarea soarelui„.

Trebuie să vă spun că eu, de exemplu, lucram la găini, la un moment dat când nu am mai putut să lucrez la floarea sorelui am lucrat la găini. Ni se dădea un sac cu porumb și îl aruncam la găini; ne-am cusut pantalonii bufanți jos și ne-am tăiat buzunarele și jumătate de mâncare îl dădeam la găini, jumătate din porumb îi dădeam drumul în pantalon. Iar porumbul acela fierbea… aveam un primus [pe] care îl căpătasem de la comunitate, fierbeam în primusurile acelea 24 de ore porumbul acela care nu mai vroia să se înmoaie. Oarecum căpăta altă formă decât porumbul uscat de dat la găini… Bineînțeles că moralul începuse să ne crească, că eram din nou plini de bancuri, mâncam porumbul și începeam să cotcodăcim prin casă, continuam să cântăm serile, acoperiți de pături și simțindu-ne păduchii umblând pe noi, cântam arii din opere, operete, cântece evreiești, cântece militare românești. Era până la 10 seara când trebuia să ne culcăm, eram plini de speranțe în ziua de mâine cu toate că ziua de mâine nu știam niciodată ce se va întâmpla.”

Sunt bine, mă duc la lucru…

„În fine, în august 1942, nu, în ‘43 a venit ordinul de repatriere, ordinul de repatriere semnat de mareșalul Antonescu considerând că cele 14-15 luni de deportare au fost o pedeapsă suficientă pentru evreii bucureșteni.”

Eu am fost dată la munca de jos și am fost responsabilă cu prețul de cost la șantierul Monchim-ului, a industriei chimice. Pe un tractor am văzut un bărbat frumos și am rămas cu ochii pe el și am spus: „ăsta e locotenentul Capeleanu!„. M-am dus la cadre și deoarece eu scriam articolele pentru gazeta de perete a șefei cadrelor – ea avea pentru mine foarte multă considerație – i-am spus : „Caută-mi dosarul lui Capeleanu! Vreau să văd dacă ăsta e locotenentul meu!„ Și ea mi-a zis: „Da, chiar a fost azi la mine să-mi spună că el e titrat și că el nu mai vrea să stea pe tractor și vrea să fie normator.„ Și am făcut o notă informativă informativă [pe] care i-am dat-o ei. După doi ani de zile am fost chemată la Siguranța Statului, adică nu am fost chemată, am fost ridicată într-o dimineață la șase dimineața cu mașină neagră, cu doi băieți cu ochi albaștri, m-au dus pe strada Rahovei, sus, la etaj, am intrat într-o cameră unde era un birou, o lampă și două scaune. Și după vreo două ore a intrat un ofițer cu un dosar și mi-a spus: „Dumneavoastră ați făcut reclamații și împotriva locotenentului Capeleanu și împotriva fostului director de fermă Gogleață?„ Am zis: „Da.„ „Uitați, tovarășă, noi am verificat, a fost război, noi vrem să vă retrageți reclamațiile pentru că amândoi sunt necesari construcției socialismului!„ Bineînțeles că am semnat foarte repede asta, că îmi retrag reclamația. Am ieșit de acolo, vă jur că mi-au tremurat genunchii și mâinile o oră. Am stat sprijinită de un perete ca să-mi revin și să dau un telefon acasă: „Sunt bine, mă duc la lucru…„”

Sursa: RADOR
 

Tags

Alte Noutati

LIVE
Meteo Chișinău
14,24
Nori împrăștiați
Umiditate:77 %
Vint:6,69 m/s
Sun
15
Mon
16
Tue
18
Wed
18
Thu
19
Arhivă Radio Chișinău