Ion N. Theodorescu, pe numele său real, s-a născut la 21 mai 1880, la București, într-o familie originară din Târgu Cărbunești, județul Gorj.

Anii copilăriei au fost triști, Arghezi mărturisind ulterior: “Este cea mai amară vârstă a vieții. N-aș mai voi să fiu o dată copil”. Totuși perioada Școlii primare „Petrache Poenaru” i-a adus o oarecare alinare, câteva personaje fiind aproape de sufletul său, printre aceștia aflându-se învățătorul Abramescu și profesorul de Limba română Gîrbea.

Începând cu anul 1891, de la vârsta de 11 ani, este obligat să se întrețină singur, din cauza situației financiare precare a familiei.

A urmat apoi gimnaziul „Dimitrie Cantemir”, iar în perioada 1891-1896 a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava”, perioadă în care se împrietenește cu viitorii scriitori Gala Galaction și N. D. Cocea. Despre aceștia, Arghezi afirma, peste ani: “… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspirații comune … pentru toată viața. Insula noastră nu a cunoscut invidia și orgoliul”. Ca elev, și-a câștigat banii de întreținere dând meditații, iar în perioada liceului, la vârsta de 16 ani s-a angajat custode la o expoziție de pictură.

În anul 1896 are loc debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista “Liga Ortodoxă”, unde poetul semnează cu numele său (aproape) real, Ion Theo, apoi creațiile sale literare din perioada 1897-1899 sunt semnate cu pseudonimul Tudor Arghezi.

Abandonează apoi cursurile liceale pentru a lucra, în poziția de laborant la o fabrică de zahăr din Chitila.

La vârsta de 19 ani a trăit prima dramă a vieții sale, iubita sa, de care era îndrăgostit nebunește, a murit, iar el, extrem de tulburat, a încercat să-și caute alinarea îndreptându-se către Dumnezeu.

Între anii 1900 – 1904, poetul se călugărește la Mănăstirea Cernica, sub numele Iosif, iar liniștea acelei vieți îi permite să deprindă, pe îndelete, tainele folosirii cuvintelor. Totuși, în acei ani în care Arghezi căuta împlinirea prin credință, el are o aventură cu profesoara Constanța Zissu, în urma căreia aceasta a rămas însărcinată, contextul sensibil al situației determinând-o să se refugieze la Paris pentru a ascunde sarcina.

Autoritățile bisericești de mai târziu l-au considerat un călugăr care a încălcat canoanele, iar alții au spus despre poet că a ales calea bisericească din comoditate și că a fost avansat diacon grație intervențiilor unei rude, înaltă față bisericească.

În anul 1905 se naște primul copil al lui Arghezi, Eliazar Lotar Teodorescu, iar poetul renunță la călugărie și pleacă și el în capitala Franței, unde reglementează situația micuțului și îl recunoaște cu acte în regulă. Alături de cei doi, Arghezi merge apoi în Elveția, la Mănăstirea Cordelierilor, unde primește oferta de a se converti la catolicism, pe care o refuză. Pleacă apoi pentru o perioadă la Freiburg și la Geneva, unde, cuprins de elan creator, dă viață mai multor poezii, tot în această perioadă participând la cursurile Universității Catolice din Freiburg – unde nu putea să acceadă, în lipsa Bacalaureatului -, iar pentru a-și câștiga existența, lucrează într-un atelier de inele și capace de ceasornice din aur. A încercat să locuiască la Londra o perioadă, pentru a învăța limba engleză, apoi, în cursul anului 1909, se află în Italia, muncind și aici din greu pentru a-și câștiga existența.

În anul 1910 revine în țară după cinci ani de pribegie – perioadă despre care Arghezi avea să declare că i-a adus desăvârșirea ca scriitor – , alături de Constanța și Eliazar, de a cărui educație se ocupă îndeaproape. Cel mic a urmat cursurile unei școli din București și a avut parte de o educație aleasă, însă, în 1924, la doar 19 ani, decide să-și ia soarta în mâini și pleacă pe cont propriu la Paris, unde doi ani mai târziu obține cetățenia acestui stat și devine, în timp, unul dintre cei mai importanți fotografi ai suprarealismului.

Începând cu anul 1912, poetul publică, sub pseudonimul Tudor Arghezi, versuri, pamflete și articole polemice în publicațiile “Facla”, “Viața Românească”, “Teatru” sau “Rampa”. El și-a luat pseudonimul de la Argesis, vechiul nume latin al râului Argeș în îmbinare cu numele de familie al tatăului – Theodorescu-Tudor.

La 5 noiembrie 1915, el se căsătorește cu Paraschiva Burda.

În anul 1916, România intră în primul război mondial, iar Arghezi împreună cu alți 11 ziariști și scriitori – între care cei mai cunoscuți fiind Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu – se pronunță în favoarea neutralității României. Pentru aceste opinii, toți aceștia, inclusiv Arghezi, sunt reținuți, în anul 1919, și duși la Penitenciarul Văcărești, sub acuzația de trădare și colaboraționism. După un an de închisoare este eliberat, prin decret regal, alături de ceilalți ziariști, colegi de detenție.

În anul 1926, Arghezi cumpără terenul de 17.250 mp pe care și-a construit celebra locuință ”Mărțișor”, pe dealul Mărțișorului, chiar în vecinătatea închisorii Văcărești. Aici Arghezi începe să cultive pomi fructiferi și viță de vie, iar construcția casei, a anexelor gospodărești, amenajarea tipografiei unde meșterul tipograf Arghezi visa să-și publice cu mâna lui toate scrierile, urmau să se întindă pe următorii 15 ani.

În anul 1927, abia când Arghezi împlinea 47 de ani, îi apare primul volum de poezii, “Cuvinte potrivite”, iar anul următor îl găsește în poziția de director al nou înființatului ziar “Bilete de papagal”.

În anul 1929, Arghezi debutează în proză, cu volumul “Icoane de lemn”, iar doi ani mai târziu îi este publicat volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat, ca dealtfel și “Poarta neagră”, de anii de detenție.

După decizia Consiliului de Administrație al Radioului public din 26 februarie 1930, la 1 martie 1930, într-o perioadă în care învățământul superior din țara noastră era într-o decădere simțitoare, era inaugurată emisiunea Universitatea Radio, care a reprezentat o mare provocare atât pentru ascultători, care aveau posibilitatea de a lua contact cu elita intelectualității, dar și pentru respectivii moderatori care s-au văzut nevoiți să-și adapteze stilul și tematica conferințelor astfel încât ele să fie pe înțelesul tuturor receptorilor, care se încadrau în diferite categorii sociale și care aveau un grad diferit de pregătire, de la analfabeți până la intelectuali.

Printre personalitățile care au avut o contribuție esențială la dezvolotarea patrimoniului cultural românesc și care s-au aflat în fața microfonului Universității Radio, într-o colaborare permanentă, s-a aflat și Tudor Arghezi.

Tot în 1931, publică volumul pentru copii, în proză, “Cartea cu jucării”, o direcție particulară a creației sale, completată ulterior cu volumele “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărțișoare”, “Prisaca”, “Zdreanță”, etc.

Puțină lume știe că, în toamna anului 1931, la mai bine de un an după încoronarea lui Carol al II-lea, Arghezi avea o situație materială catastrofală, și a apelat la generalul Nicolae Condiescu, președintele Consiliului de Administrație al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă Rege pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc. Atunci, Carol al II-lea a dat dovadă de o impresionantă generozitate și a hotărât ca din fondurile Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-și achita datoriile și a termina casa de la Mărțișor.

În anul 1934 vede lumina tiparului romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă și devotamentul filial, în 1935 publică volumul “Versuri de seară”, iar un an mai târziu apare romanul “Cimitirul Buna-Vestire”.

În anul 1939, Arghezi se îmbolnăvește subit și intră într-o perioadă de suferință ce părea să-i aducă sfârșitul, însă este vindecat miraculos datorită unui medic excentric pe nume Grigoriu-Argeș. Pe tema bolii lui Arghezi s-a speculat foarte mult, unii afirmând că ar fost vorba despre cancer și că grație unui tratament miraculos excentricul doctor l-ar fi pus pe picioare, iar alții au susținut că era vorba doar de o sciatică, pentru care medicul nu i-ar fi administrat în realitate niciun medicament, ci doar unul cu efect placebo.

În anul 1939 publică volumul de versuri “Hore”, iar în 1942, romanul “Lina”.

În anul 1943 apar, sub genericul “Bilete de papagal”, mai multe pamflete extrem de acide, care îi aduc o anchetă a poliției, însă Arghezi perseverează spre finalul anului, când la 30 septembrie, publică un extrem de virulent pamflet intitulat “Baroane”, care conține atacuri la adresa ambasadorul german de atunci la București, Manfred von Killinger.

Iată un fragment din acest pamflet: „Ți-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac și cum ne pălmuia căutătura ta ațâțată după ce te-ai procopsit? Îndopat cu bunurile mele, nu-ți mai dam de nas și ți s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burții, gușii, sacului și dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roșcovanule, boboșatule, umflatule. Mi-ai împuțit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut și cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, și mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune! I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân și să slugăresc la mațele lui, eu care nu m-am băgat rândaș nici la boierul meu. Vrea trei părți și din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug și bici, înfășcat de ceafă, cine poftește. Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul și hrisoavele mele, scrise pe cojoc, și tu zdrențele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ștefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete șterse de sânge?”.

Arghezi este din nou reținut și aruncat în închisoare, mai întâi la București, apoi în lagărul de la Târgu Jiu, unde s-a aflat mai bine de un an, iar ziarul este confiscat la ordinul autorităților.

Este eliberat abia în anul 1944, odată cu instaurarea regimului comunist. O perioadă trăiește la limita supraviețuirii din vânzarea cireșelor de la Mărțișor.

Inițial, comuniștii au încercat să-l atragă de partea lor, lui Tudor Arghezi fiindu-i decernat Premiul Național pentru Poezie în 1946, însă poetul nu a răspuns acestei atenții. Ba mai mult, într-una din tabletele sale, Arghezi deplânge starea în care a ajuns viața literară, afirmând că trebuie „să ceri autorizație ca să scrii, cuvintele românești fiind încuiate în lada de fier și cheile stând pe verigă în buzunarul unor domnișori care n-au învățat să iscălească exact. Încolo, viața literară e liberă, cu condiția să nu scrii.”

Viziunea lui Arghezi despre viață și scris venea în totală contradicție cu convingerile regimului socialist impus de sovietici și, începând cu 1947, i se interzice orice apariție în presă, în 1948 este dsființat, în ”Scânteia”, într-un celebru articol ”Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, în care întreaga operă a poetului este terfelită, iar viața sa urma să se desfășoară în exil, la Mărțișor, alături de soție și cei doi copii, Baruțu și Mitzura Arghezi. Cărțile poetului sunt retrase din librării, tipografia de la Mărțișor este devastată, iar comuniștii au fost aproape să-i ia și casa.

Însă chiar și în acest context, Arghezi a continuat să scrie, chiar și pe hârtie igienică, iar de teama Securității, manuscrisele sale erau îngropate la rădăcina unui tei, fiind mai apoi dezgropate și ascunse în podul casei. Multe dintre însemnările lui Arghezi din anii în care a fost interzis s-au pierdut, însă altele au fost aduse la lumină, ulterior, de familia sa.

În anii ce au urmat, începând cu 1952, Arghezi este reabilitat, la inițiativa lui Gheorghiu – Dej, apoi este distins cu titluri și premii, fiind ales și în rândurile membrilor Academiei Române.

În volumul „Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forțat (1979-1995)”, apărut la Humanitas, în anul 1995, Marin Nițescu scria despre acest moment al carierei lui Arghezi: „Din clipa în care a făcut actul de supunere și s-a hotărât să răspundă cu toată larghețea comenzii oficiale, poezia lui n-a mai fost nici decadentă, nici îndreptată împotriva omului, nici intrată în putrefacție”. Era momentul în care practic Arghezi ceda în fața istoriei, însă la o vârstă care, totuși, nu-i mai permitea aspirații înalte…

Mai mult, autoritățile de la acea vreme îl srbătoresc amplu, din postura de poet național, când a împlinit vârsta de 80 de ani, și, mai apoi, la 85 de ani. Însă toate acestea s-au întâmplat cu un preț: Arghezi a recurs la compromisul de a scrie articole favorabile lui Dej și de a manifesta înclinații socialiste.

În anul 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Științe îl alege membru al secției de literatură și tot în același an publică volumele “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestrițe”, “Poeme noi” și “Cu bastonul prin București”.

La 14 iulie 1967, Arghezi trece la cele veșnice, fiind înmormântat, în cadrul unor funeralii naționale, alături de soția sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărțișor, care începând cu anul 1974, conform dorinței sale testamentare, a devenit Casă Memorială. Casa cuprinde mobilier, cărți, obiecte de artă, fotografii, documente originale ale poetului Tudor Arghezi, iar alături se află și tipografia acestuia, unde sunt expuse volume, documente, reviste și imagini din istoria familiei acestuia și a „Mărțișorului”.

În anul 2012, Radiodifuziunea scotea un volum + CD – „Radio-Papagal. Publicistică radiofonică (1927-1967)”, prima panoramă a publicisticii argheziene dedicate Radioului, cu peste 200 de articole din presa scrisă și vorbită din perioada 1927-1967, cu o prefață – „Radioestetica. Publicistica radiofonică a lui Tudor Arghezi”- scrisă de Paul Cernat.

Iată un scurt fragment din această prefață: „Experiența publicistică a Radioului s-a dovedit un perfect revelator al concepției moderne și moderniste a lui Tudor Arghezi. Colaborările radiofonice sunt, oricum, departe de a reprezenta doar o componentă ocazională a prodigioasei sale activități publicistice. Ele se cuvin privite cu toată atenția și seriozitatea, atât ca literatură de cea mai bună calitate, cât și ca simptom al unei sensibilități specifice și al unei atitudini creatoare. Iată de ce evenimentul reunirii în volum a acestor texte vine să sublinieze o dimensiune mult mai importantă decât s-ar crede a preocupărilor argheziene. Reconsiderarea lor din această perspectivă devine indispensabilă pentru o mai bună înțelegere a celui mai valoros poet și gazetar român al secolului XX”.

În anul 2014, tot la Edtura Casa Radio, era publicat volumul + CD „Cuvinte potrivite”, ediția a III-a. Audiobook-ul conține 36 de poeme rostite la Radio de către poet în perioada 1956 – 1967. Pentru această ediție, conferința „De ce Cuvinte potrivite ?” (ultimul track din versiunea anterioară) a fost înlocuită de o secvență conținând fragmentul dintr-o emisiune difuzată de Office de Radiodiffusion-Télévision Française (ORTF), pe 1 noiembrie 1965, unde lectura lui Arghezi din „Cântec de adormit Mitzura” e însoțită de răspunsurile bătrânului poet de 85 de ani la câteva întrebări ale reporterului despre „secretele” poeziei. În cuvântul înainte, scris de același Paul Cernat, acesta arată: „Cele 36 de poezii citite la Radio și incluse pe acest audiobook reprezintă o selecție exigentă din opera argheziană. Atât de exigentă pe cât se putea atunci, ar spune unii. Un lucru e cert: nici o prezență nu e neavenită în actuala ediție. De la inauguralul Testament, rostit cu vocea încă puternică a poetului de la 76 de ani, până la ultimul Psalm din volumul Noaptea (Când m-ai făcut, mi-ai spus: de-acum trăiește) unde vocea bătrânului de 87 de ani e stinsă și tremurătoare, memoria radiofonică a înregistrat pentru posteritate glasul ultimului deceniu al unei vieți pline.”

Să amintim și că Mitzura Arghezi, fiica marelui poet, a reușit, pe parcursul întregii sale vieți, să contribuie major la valorificarea și promovarea moștenirii literare și culturale pe care a preluat-o de la tatăl său. Aceasta a susținut Muzeul Național al Literaturii Române în toate activitățile culturale organizate și desfășurate fie la Casa Memorială „Tudor Arghezi – Mărțișor”, al cărei custode a fost timp de 40 de ani, până la plecarea sa dintre noi, fie în cadrul evenimentelor organizate la sediul acestuia. Ea fost cunoscută și ca balerină și actriță – a jucat în peste 100 de piese de teatru și 18 filme – , dar și ca om politic, în perioada 1996-2004 deținând funcția de deputat pe listele Partidului România Mare, iar ca un arc peste timp, și ea s-a întâlnit cu Radioul, în perioada 2005-2010 fiind parte a Consiliului de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune.