Sâmbătă, 29 iulie, se împlinesc 105 ani de la nașterea lui Nicolae Steinhardt, scriitor, critic literar și doctor în drept constituțional, în fapt o prezență fascinantă la toate nivelele: literar, teologic, etic, critic și cultural. Evreu la origini, el s-a convertit la religia creștin-ortodoxă în închisoarea de la Jilava și s-a călugărit la Mănăstirea Rohia după eliberarea din detenție, sub numele de fratele Nicolae. Steinhardt este creatorul unei opere unice în literatura română, „Jurnalul fericirii”, rămasă posterității drept „testamentul” său literar.

* * * * *

Nicu – Aurelian Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă București, într-o familie evreiască, tatăl său fiind inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, director al unei fabrici de mobilă și cherestea, participat activ la Primul Război Mondial – fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară -, iar mama sa fiind Antoaneta Steinhardt, care era înrudită cu Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei.

Încă din copilărie este atras de clopotele și obiceiurile creștinești, părinții săi fiind foarte apropiați de preotul Mărculescu din comună. În egală măsură, lui Steinhardt i-a plăcut de mic să citească, între vârstele de 8 și 12 ani, el lecturând deja marea majoritate a capodoperelor literaturii universale: Tasso, Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Vergiliu, Homer, Dante, Sofocle, Rousseau, Racine, sau Chaucer.

A urmat clasele primare în parte acasă, în parte la Școala „Clementa”, începând cu anul 1919.

Din anul 1929, Steinhardt a frecventat cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, în care era descoperit un viitor literat talentat.

Tot în 1929, a absolvit Liceul „Spiru Haret“ – unde a debutat literar, în revista Vlăstarul -, dar și Bacalaureatul, fiind coleg, printre alții, cu Mircea Eliade și Constantin Noica. În liceu a fost singurul dintre cei patru elevi de origine evreiască care nu avea certificat de la rabin, tocmai fiindcă și-a propus să învețe religia creștină, dascăl fiindu-i preotul Gheorghe Georgescu.

În anul 1934 devine licențiat în Drept al și Litere al Universității din București, unde a devenit apoi, în anul 1936, doctor în Drept Constituțional, sub îndrumarea lui Mircea Djuvara, cu lucrarea „Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit”.

Tot în anul 1934, publică primul său volum, intitulat „În genul… tinerilor“ – în care îi parodia pe Eliade, Cioran și Noica, atitudine pe care avea să o regrete mai târziu – , urmat de alte două apariții editoriale în limba franceză, publicate la Paris, ambele privind religia iudaică – „Essai sur la conception catholique du Judaisme“ – în 1935 – și „Illusion et réalités juives“ – în 1937.

În anul 1934, este admis în Baroul de Avocați Ilfov, iar între anii 1934-1935, a folosit episodic pseudonimul „Antisthius”, în „Revista burgheză”, unde a publicat pentru a parodia stilul revistelor Criterion și Vremea, precum și pe Eugen Ionescu.

În perioada 1937-1939, călătorește prin Europa, în Anglia, la Paris, în Elveția – unde a parcurs studii de specializare, dar și în Austria – familia sa având legături de rudenie cu Sigmund Freud -, mai târziu având să constate că experiența acumulată în această perioadă va contribui la desăvârșirea sa intelectuală.

În anul 1939, după revenirea în România, Camil Petrescu îl ajută să obțină un post de redactor la „Revista Fundațiilor Regale“, însă un an mai târziu este dat afară, împreună cu Vladimir Streinu, pe motivul originii sale evreiești și a „purificării etnice” declanșate de regimul Antonescu.

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, este din nou angajat aici, însă în 1947, este din nou înlăturat de la revistă, este exclus și din avocatură și activitatea sa literară este pusă sub interdicție. Pe acest fond, care i-a cauzat suferințe materiale și sufletești, a venit desăvârșirea sa spirituală, el simțindu-se tot mai atras de creștinism. În această perioadă extrem de dificilă, a fost constrâns să se întrețină din tot felul de slujbe mărunte, iar în anul 1959 este arestat „lotul Noica-Pillat“, al așa-numiților „intelectuali mistico-legionari“, la care aderase.

La sfârșitul anului, la 31 decembrie, Securitatea îi cere să fie martor al acuzării în procesul respectiv, iar după ce refuză, la 4 ianuarie 1960, este arestat și condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale, pentru „crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului”.

La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, în camera 18 de pe secția a doua, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează în credința creștin-ortodoxă – cu apă dintr-un ibric cu smalțul sărit – , naș fiindu-i fostul șef de cabinet al Mareșalului Antonescu, Emanuel Vidrașcu. Martori ai tainei au fost Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici – unul fiind Monseniorul Ghika – doi preoți greco-catolici și unul protestant.

Steinhardt este mutat apoi în închisorile de la Gherla și Aiud, iar în august 1964 este eliberat ca urmare a decretului de grațiere colectivă a deținuților politici. Imediat după ieșirea din detenție, Steinhardt își desăvârșeste taina botezului prin mirungere și primirea Sfintei Împărtășanii, la schitul bucureștean Dărvari.

După eliberarea din detenție și după moartea tatălui său, în 1967, Nicolae Steinhardt începe să caute o mănăstire unde să-și trăiască restul zilelor, însă mai mereu era întâmpinat cu refuzuri, fiindcă stareții se fereau de un fost deținut politic.

În anul 1971, scrie prima formă a manuscrisului dactilografiat „Jurnalului fericirii” – una dintre cele mai prolifice opere de introspecție culturalo-mistică din peisajul literaturii noastre post-moderne – , care îi este confiscat de Securitate în 1972 și restituit în 1975, la intervenția Uniunii Scriitorilor (manuscrisul avea însă să fie confiscat din nou în anul 1984 și depus la Arhivele Statului, secția secretă). „Jurnalul fericirii” a fost scris în mai multe versiuni, una dintre acestea fiind scoasă pe ascuns din țară, ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Monica Lovinescu avea să difuzeze „Jurnalul”, în serial, în anii 1988 și 1989, la postul de radio Europa Liberă, câteva din fragmente reliefând idei limpezi care indicau aderarea lui Steinhardt la principii și acțiuni legionare, mai ales în perioada interbelică.

În anul 1973, Constantin Noica îl anunță că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, și că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareț vreme de treizeci de ani. De atunci, an de an, Steinhardt vizita Mănăstirea Rohia, care l-a cucerit imediat și pe deplin, în 1979 se stabilește definitiv acolo, pe postul de bibliotecar, iar Părintele Serafim Man îi promite că îl călugărește.

La 16 august 1980 este tuns în monahism de către episcopul Iustinian Chira și de către arhiepiscopul Teofil Herineanu, primind numele de Nicolae.

Părintele Serafim i-a obținut, de la ierarhii superiori, încuviințarea de a păstra o cameră în București, unde să poată merge, din când în când, pentru a-și continua activitatea literară, aceasta fiind considerată, indirect, și în folosul Bisericii.

Steinhardt pune în ordine cele peste 25.000 de volume ale bibliotecii Mănăstirii Rohia – una dintre cele mai impresionante colecții existente vreodată în mănăstirile românești -, participă la slujbe, predică, dar își dedică timpul și activității literare.

Steinhard publică traduceri, eseuri și cronici, în revistele Secolul XX, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont și altele. De asemenea, publică mai multe volume de eseuri și critică literară, precum „Între viață și cărți” – în anul 1976 și „Incertitudini literare” – apărută în anul 1980, volum pentru care primește Marele Premiu al Criticii literare. A mai publicat cărțile „Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului” – în anul 1982, „Critică la persoana întâi” – în 1983, „Escale în timp și spațiu” – 1987 și” Prin alții spre sine” – în 1988.

Harul părintelui Steinhardt era un atu pentru toți tinerii învățăcei de la Mănăstirea Rohia, iar modul său de viață – atitudinea față de Dumnezeu și ascultarea – erau lucrurile care l-au făcut unul dintre cei mai iubiți și respectați duhovnici ai mănăstirii. Răbdarea de care a dat dovadă, cuvintele de alinare și sfaturile pe care le dădea tuturor făceau ca sute de oameni, de orice vârstă, să-l caute neîncetat la chilia de la Mănăstirea Rohia.

La începutul lunii martie a anului 1989, angina pectorală de care suferea se agravează, se hotărăște să meargă la București pentru tratament, însă, înainte de îmbarcare, în Autogara Baia Mare, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare. La doar câteva zile distanță, la 30 martie 1989, trece la cele veșnice, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Rohia, ceremonia înhumării sale fiind supravegheată îndeaproape de către Securitate – el fiind până la final o amenințare, doar prin prisma influenței enorme pe care acesta o exercita, deopotrivă, printre oamenii simpli și intelectuali.

După Revoluție, Editura Polirom decide să publice, în colaborare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, integrala operei lui Nicolae Steinhardt, iar în cadrul mănăstirii a fost înființată Fundația Nicolae Steinhardt.

La aproape 30 de ani de la plecarea sa, chilia sa a rămas neschimbată, straiele sunt aranjate frumos, cerneala și hârtia se află pe masă, cărțile la care ținea atât de mult și fotografiile din viața sa, toate au rămas la locul lor, exact așa cum părintele le-a lăsat…

Fotografii din arhiva personală, realizate la Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, august 2016

Răzvan Moceanu, RADOR