PORTRET: Eugen Ionescu – de la arta absurdului la eliberarea conștiinței umane

  • 28 Martie 15:04
PORTRET: Eugen Ionescu – de la arta absurdului la eliberarea conștiinței umane

Luni, 28 martie, se împlinesc 28 de ani de la trecerea la Domnul a lui Eugen Ionescu (Eugène Ionesco), scriitor de expresie franceză originar din România, pionier al literaturii și teatrului absurdului, pe care le-a considerat „o binecuvântare a Divinității”, scrie RADOR.

Eugen Ionescu, sau Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, s-a născut la 26 noiembrie 1909, la Slatina, în județul Olt, părinții săi fiind Eugen Ionescu, avocat de meserie și subprefect al județului Olt și Marie-Thérèse, născută Ipcar, fiica unui inginer francez care lucra în România.

Interesant este faptul că, de-a lungul vieții, el obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, fie din cochetărie, fie din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

La vârsta de patru ani și-a însoțit părinții în Franța, unde va rămâne până în anul 1924.

Încă din copilărie, Eugen Ionescu și sora sa au simțit drama despărțirii părinților, iar după ce mama lor a pierdut custodia copiilor, tatăl lor i-a readus în România – plecarea din „paradisul copilăriei sale” fiind considerat un „exil al ființei sale” – , unde au fost supuși unor abuzuri fizice și verbale, o traumă care avea să marcheze evoluția artistică a viitorului scriitor.

Eugen Ionescu a urmat liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București – unde a fost un caracter rebel și dificil de modelat -, pe care l-a absolvit în 1928, iar examenul de bacalaureat l-a susținut la Colegiul Național Carol I din Craiova.

Debutează în ”Revista literară a Liceului Sf. Sava”, în 1927.

A fost admis, apoi, la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, secția Literatură franceză, obținând, în 1932, licența.

În perioada 1928-1931, Eugen Ionescu publică primele sale scrieri în limba română, în revista „Bilete de papagal”, a lui Tudor Arghezi, printre acestea aflându-se poezii, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică – „Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo”.

În 1930, își începe activitatea publicistică la revista ”Zodiac”.

În anul 1931, îi apare volumul de debut, o carte de versuri intitulată „Elegii pentru ființe mici”, apărută la Editura Cercul Analelor Române, iar în 1934 îi apare cartea „Nu!”, un volum de eseuri critice apărut la Editura Vremea și premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu la secțiunea „scriitori tineri needitați”.

Cel din urmă volum prezintă deja mai multe abordări ale absurdului, fiindcă după ce Ionescu atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme – Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu – , pe motiv că nu ar fi creat o operă valabilă, revine mai apoi și susține că ar putea dovedi exact contrariul.

A fost repartizat, apoi, pe un post de profesor la la Cernavodă, iar ulterior se transferă la București.

În anul 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, de profesie avocat, fiica lui Mihail Burileanu, director al ziarului ”Ordinea”, iar doi ani mai târziu pleacă cu o bursă la Paris.

În capitala Franței, lucrează, pentru o perioadă ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy – poziție din care traduce și facilitează traducerea unor autori români contemporani și aranjează publicarea lor în revistele literare franceze – și își scrie și teza de doctorat cu subiectul „Tema morții și a păcatului în poezia franceză”, o lucrare pe care nu o va susține niciodată.

Tot atunci, Ionescu a organizat emisiuni de radio la Marsilia despre România, a deschis catedra Mihai Eminescu la Nisa și primul lectorat de limba română la Montpellier.

Are o scurtă revenire în țară, perioadă în care lucrează ca profesor de franceză la Liceul „Sfântul Sava“ din București.

În 1942 se stabilește definitiv la Paris, la 24 august 1944, se naște fiica sa, Marie-France Ionesco, iar în 1945, Eugen Ionescu trimite revistei ”Viața românească” un articol intitulat ”Scrisori din Franța”, publicat în numărul din luna martie, în care prezintă motivele plecării sale din țară, precizând punctul său de vedere critic la adresa regimului politic din România de atunci.

Pentru acest material, Eugen Ionescu a fost judecat în România. Sentința, pronunțată la 31 mai 1946, suna astfel: „Secția I a Curții Marțiale a C II A., prezidată de d. col. Filip, având ca procuror pe d. maior magistrat Trepcea, a judecat marți dimineață pe Eugen Ionescu, fostul atașat de presă al legației din Paris, autorul articolului injurios apărut în revista „Viața românească” (pe luna martie) considerat ofensator pentru armată și națiune. Acuzatul a fost judecat în lipsă. După expunerea procurorului și examinarea piesei din dosar, Eugen Ionescu fost condamnat la: 5 ani închisoare corecțională pentru ofensa armatei; 6 ani închisoare corecțională pentru ofensa națiunii; 5 ani interdicție corecțională.

Curtea a decis să se facă demersuri pentru a se cere extrădarea condamnatului din Franța“. Cererea de extrădare a rămas fără efecte.

 

Tot în anul 1945, Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, „Urcan Bătrânul”, care a apărut la Editura Jean Vigneau din Marsilia, sub titlul „Le Père Urcan”.

A urmat o operă absolut remarcabilă, marcată de sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.

În anul 1950, Ionescu debutează în dramaturgie, cu „Cântăreața cheală”/„La Cantatrice Chauve”, prima lui piesă de teatru, care avea să fie pusă în scenă la 11 mai 1950, la Théatre de la Huchette, în regia lui Nicholas Bataille, și la sugestia doamnei Monica Lovinescu. Piesa era o reluare a altei piese, în limba română, „Englezește fără profesor” și se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a micului teatru parizian.

Prima piesă a lui Eugene Ionescu este și piesa de inaugurare a teatrului absurdului. Povestea piesei este binecunoscută: pe când Ionescu încerca să învețe limba engleză a fost șocat de absurditatea și banalitatea frazelor din manualul lui de limba engleză. A abandonat studiul englezei, a luat frazele din manual și le-a organizat astfel încât să iasă o piesă. Absurdul piesei care ne șochează atât de tare chiar și azi este absurdul unui manual de limbi străine, nefiresc ca orice manual.

Trebuie spus că prima etapă a dramaturgiei lui Eugen Ionescu cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu un limbaj mai degrabă aberant  și comic.

Au urmat ani foarte productivi pentru Eugen Ionescu, fiind prezentată, aproape anual, câte o nouă piesă, treptat autorul formându-și un public care aprecia în mod constant insolitul mod de abordare artistică: „Lecția” (1951), „Scaunele” (1952), „Victimele datoriei (1953), „Amadeu” (1954), „Jacques sau supunerea” și „Noul locatar” (ambele în 1955), „Ucigaș fără simbrie” (1957), „Rinocerii” (1959) și „Regele moare” (1962).

În anul 1961, piesele lui Eugen Ionescu aveau reprezentații în 35 de țări din întreaga lume.

În anul 1962, Ionescu publică volumele de eseuri „La Photo du Colonel” și „Note despre teatrul de avangardă”, în 1963 piesa „Pietonul văzduhului” și în 1966, piesa „Setea și foamea” și volumul de proză „Note și contranote”.

Tot în 1966, cel mai important teatru al Franței, La Comédie Française, prezintă, în premieră, o piesă de Eugen Ionescu Ionescu, „Setea și Foamea”, iar mai apoi piesa sa „Regele moare”.

În anul 1967, Ionescu scrie piesa „Delir în doi” și volumul de eseuri „Jurnal în fărâme”, acesta fiind urmat de un altul, publicat un an mai târziu, „Prezent trecut, trecut prezent” și de un alt volum de eseuri, „Descoperiri” (1969).

Trebuie spus că, între anii 1964 și 1970, unele piese i-au fost jucate și în România, însă ulterior, criticile la adresa regimului comunist a făcut ca autoritățile de la București să-l interzică cu desăvârșire.

În anul 1970, îi apare piesa „Jocul de-a măcelul” și, același an, vine cu o excepțională recunoaștere a valorii operei sale, fiind ales ca membru al Academiei Franceze – fiind primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă apreciere și primind și distincția de Cavaler al Legiunii de Onoare.

În anul 1972, Ionescu scrie piesa „Macbett”, un an mai târziu are o nouă realizare în dramaturgie, cu „Ce formidabilă harababură”, în același an fiind publicat volumul de eseuri „Solitarul”.

Au urmat piesele „Omul cu valize” (scrisă în 1975) și „Călătorie în lumea morților” (1980) și volumele de eseuri „Situații și perspective” (1980) și „Căutarea intermitentă” (1988).

A doua parte a operei dramatice a autorului prezintă acțiunea și decorul cu o importanță mai mare, un limbaj parcă mai clar, în care, însă, comicul este înlocuit progresiv cu tragicul.

În anul 1977, articolele sale polemice sunt reunite în volumul ”Antidotes”, care îl definesc ca luptător pentru eliberarea spirituală a conștiinței umane.

În perioada 3 – 13 august 1978, Paul Vernois și Marie-France Ionesco au organizat, într-un castel din Normandia, evenimentul ”La Decade Ionesco”, care a reunit specialiști în opera lui Ionesco din întreaga lume – precum Roger Bensky, Mircea Eliade, Martin Esslin, Henri Gouhier, Jeanyves Guérin, Gelu Ionescu, Pierre Larthomas, Michel Lioure, Yves Moraud, Michel Pruner, Paul Vernois. La eveniment au fost prezenți, în ultimele zile, și Eugen și Rodica Ionescu, iar contribuțiile participanților au fost publicate în volumul ”Ionesco. Situation et perspectives”, coordonat de Paul Vernois și Marie-France Ionesco.

În anul 1987, a fost distins cu medalia de onoare a orașului Paris și alte două medalii de aur ale orașelor Saint-Etienne și Saint-Chamond, la 7 mai 1989, a primit Premiul Moliere, iar la 30 decembrie 1989, Eugen Ionescu și Emil Cioran au devenit membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor Francezi.

În anii comunismului din țara sa natală, Eugen Ionescu a militat cu o stăruință remarcabilă împotriva politicii promovate de Ceaușescu – prin scrisori deschise, semnarea unor proteste, mesaje televizate – demascând cu o virulență aparte ”genocidul cultural” instaurat de regimul de la București.

Deși a fost respins de regimul comunist din România, Eugen Ionescu a contribuit ca nimeni altul la cunoașterea și promovarea valorilor culturii române în Franța, cu toate că a rămas în istorie cu unele afirmații care au stârnit controverse – vezi opinia sa despre Mihai Eminescu, ”desigur, unul dintre cei mai mari poeți ai lumii, menit uitării veșnice pentru că a scris într-o limbă fără circulație mondială”.

După Revoluția din anul 1989, s-a exprimat în repetate rânduri în favoarea reinstaurării monarhiei, sub conducerea regelui Mihai I, ca unică soluție de redresare a României. Și-a exprimat în dese ocazii scepticismul privind politica românească postrevoluționară, cu toate că a declarat că, după 1989, ”s-a simțit a fi redevenit român”.

În anul 1990, Eugen Ionescu s-a declarat „academician golan” și s-a solidarizat cu demonstranții din Piața Univesității, de la București.

În timpul vieții, i-au fost publicate o serie de traduceri în limba română: romanul „Însinguratul”, traducere de Rodica Chiriacescu, Editura Albatros, 1990, „Eu”, ediție îngrijită de Mariana Vartic, cu un prolog la „Englezește fără profesor”, de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Editura Echinox din Cluj, 1990, „Jurnal în fărâme”, traducere de Irina Bădescu, Editura Humanitas, 1992, „Note și contranote”, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, Editura Humanitas, 1992, „Război cu toată lumea. Publicistică românească”, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, Editura Humanitas, 1992, „Prezent trecut, trecut prezent”, traducere de Simona Cioculescu, Editura Humanitas, 1993, „Antidoturi”, traducere de Marina Dimov, Editura Humanitas, 1993 și „Sub semnul întrebării”, traducere de Natalia Cernăuțeanu, Editura Humanitas, 1994.

Puțini sunt cei ce cunosc faptul că Eugen Ionescu a expus și desene, litografii și picturi ale sale în Franța, SUA, Germania și Elveția, că a jucat într-un film sau că a scris un libret de operă.

Despre litografiile sale, Eugen Ionescu declara: „Am făcut nouăsprezece litografii din care au fost alese cincisprezece. Privindu-le, mă întreb cum au putut Salvador Dalí și Leonardo da Vinci să deseneze atât de bine; dar cum universul își urmează cursul, cred că oricine poate sau trebuie să-și spună cuvântul.”

Eugen Ionescu a trecut la Domnul la 28 martie 1994, la Paris, la vârsta de 84 de ani, în urma unui stop cardiac, găsindu-și odihna veșnică în Cimitirul Montparnasse din capitala Franței.

Personalitatea sa complexă și opera sa au reprezentat subiectele a nenumărate cărți, studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane, filme și festivaluri, fiind dezbătute temele predominante pe care le-a abordat, singurătatea, izolarea, falsitatea și obsesia morții – considerată forța motrice a operei lui Eugen Ionescu. Pornind de la moartea gândirii, a limbajului sau cea neînțeleasă și neacceptabilă a individului, autorul creează în mod paradoxal comicul, printr-un teatru-joc, liber, straniu, pur, sincer, provocator.

Postum i-au apărut și alte traduceri în limba română, cum sunt „Căutarea intermitentă”, traducere de Barbu Cioculescu, Editura Humanitas, 1994, „Teatru”, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, volumele I-V, Editura Univers, 1994-1998, „Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy”, traducere de Simona Cioculescu, Editura Humanitas, 1999 sau „Teatru”, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-XI, București, Editura Humanitas, 2003-2010.

De asemenea, câteva opere muzicale au fost inspirate din dramaturgia sa: „Cântăreața cheală” de Dan Voiculescu, prezentată în premieră absolută, în 1994, „Jacques sau supunerea”, de Radu Bacalu, prezentată în premieră absolută, tot în 1994 și „Lecția” de Șerban Marcu, prezentată în premieră absolută, în 2004.

În luna mai 2008, la sediul UNITER din București, a fost lansat, în premieră, în variantă bilingvă româno-spaniolă, volumul ”Sclipiri și teatru”/”Destellos y teatro”, care cuprinde povestiri scurte și texte inedite ale dramaturgului de origine română, dintre care unele nu erau cunoscute decât în versiuni alterate de cenzura comunistă.

Numeroase piese scrise de Eugen Ionescu au fost adaptate și pentru Teatrul Național Radiofonic, îmbrăcând forme sonore cu adevărat inedite. Astfel, la 7 iulie 2008, la barul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei, a avut loc audiția spectacolului „Noul locatar” de Eugène Ionesco, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, adaptarea radiofonică și regia artistică fiind semnate de Mihai Lungeanu. Producția se încadra într-un program cultural amplu, dedicat împlinirii, în 2009, a 100 de ani de la nașterea dramaturgului.

În distribuție: Marcel Iureș, Sanda Toma, Florin Anton, Ionuț Kivu, Mihai Dinvale. Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Vasile Manta. Redactor și coordonator de proiect: Domnica Țundrea. Premiera radiofonică a spectacolului „Noul locatar” a avut loc la 10 iulie 2008, la Radio Romania Cultural.

De asemenea, la 21 mai 2009, tot pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la nașterea dramaturgului, Teatrul Național Radiofonic a prezentat, la Radio România Cultural, premiera „Delir în doi … în trei, în câți vrei” de Eugène Ionesco, traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi, regia artistică: Attila Vizauer.

În distribuție: Rodica Mandache, Horațiu Mălăele, Anne-Marie Ziegler, Petre Nicolae, Ionuț Kivu … iar misiunea naratorului și-a asumat-o chiar regizorul spectacolului, Attila Vizauer. Regia de studio: Milica Creiniceanu, Regia muzicală: Patricia Prundea, Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu, Redactor și coordonator de proiect: Domnica Țundrea.

În anul 2009, pe care UNESCO l-a declarat „An internațional Eugène Ionesco”, cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, opera sa a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar și profesorul Nicolae Manolescu. Lui Ionescu i-au fost dedicate atunci numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate. Interesant a fost atunci faptul că fiica sa, Marie-France Ionesco, deținătoarea drepturilor de autor, a protestat împotriva prezentării lui Eugen Ionescu ca autor român, arătând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză.

Tot în anul aniversar 2009, la 26 noiembrie, Eugen Ionescu a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Tags

Alte Noutati

LIVE: Radiojurnal București
Meteo Chișinău
2,18
Cer acoperit de nori
Umiditate:93 %
Vint:1,54 m/s
Tue
4
Wed
2
Thu
2
Fri
1
Sat
2
Arhivă Radio Chișinău