Este considerat liderul generației sale de artiști, din care au făcut parte Ressu, Iser, Petrașcu sau Palladi, remarcându-se prin complexitatea activităților pe care le-a abordat: pictură, desen, caricatură, olărit, pictor scenograf, scriitor și cronicar plastic. A impresionat prin felul în care a suprins în lucrările sale tonurile luminii și farmecul atmosferei, atât în țară dar și peste hotare, prin expozițiile prezentate la München, Paris, Roma, Veneția și Genova.

Tonitza s-a consacrat în pictură ca un remrcabil creator al portretelor, în particular al copiilor – gingași și inocenți – , dar și al portretului feminin, pentru care manifestat o atracție specială, reușind să-i surprindă, ca nimeni altul, expresivitatea. A manifestat o înclinație specială și în surprinderea peisajelor, creând, prin jocul pe alocuri grav al culorii, secvențe monumentale, dar a realizat și creații în care a impregnat florilor efecte luminoase nebănuite prin folosirea inspirată a culorilor.

* * * * *

Nicolae Tonitza s-a născut la 13 aprilie 1886, la Bârlad, județul Vaslui, fiind primul dintre cei cinci copii ai ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță – comerciant.

A urmat Școala primară de băieți nr. 2 din Bârlad, apoi Gimnaziul real „Manolache K. Epureanu” din localitatea natală, dovedind încă din copilărie calități remarcabile de caricaturist și desenator.

În anul 1902 este înscris la Școala Normală de Belle-Arte de la Iași, în clasa pictorului Gr. Gheorghe Popovici, avându-l ca profesor și pe Emanoil Bardasare, iar printre colegi pe Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu, de care îl va lega o lungă și trainică prietenie. Tonitza nu a obținut însă diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenților.

În anul 1903 cunoaște Italia, în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie din București, condusă de profesorul Grigore Tocilescu, apoi, un an mai târziu pictează, împreună cu Ștefan Dimitrescu, biserica din Grozăvești, județul Bacău.

În anul 1905 lucrează la decorarea capelei Palatului Mitropoliei din Iași, alături de Emanoil Bardasare, iar în 1907 pleacă la Műnchen, unde este admis, un an mai târziu, la Konigliche Baterische Akademie der Bilden der Kunste – fosta Academie Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase din München, –  la clasa profesorului Hugo von Habermann.

În această perioadă își expune lucrările la Kunstverein din München, însă trimite caricaturi la revista Furnica și își face debutul publicistic cu articolul „Importanța criticii de artă”, în revista „Arta română” din Iași.

„Peisaj de iarnă”

În anul 1909 abandonează studiile și pleacă din Germania în Italia, în vară, și Franța, în toamnă, lucrând o perioadă alături de Ed. Jean Aman, frecventează atelierul lui Pierre Laprade și face studii după pictori celebri. Pe perioada de doi ani cât a stat la Paris, Tonitza execută multe peisaje, remarcându-se prin calitățile de colorist și prin prospețimea senzațiilor care îl consacră drept un pictor extrem de original.

În anul 1911 se reîntoarce în România, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași, unde predă desen pentru o scurtă perioadă, ca suplinitor la Liceul militar. În același an participă la expoziția „Tinerimii artistice” și creează seria de lucrări numită „Din viața celor umili“.

„Călugărițe”

În anul 1912 își încheie studiile la Școala națională de Belle-Arte și obține prin concurs diploma de „pictor bisericesc”, urmând ca mai apoi să decoreze bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele.

În același an, participă la Expoziția artiștilor în viață, unde obține premiul al III-lea.

În anul 1913 pictează câteva capele mortuare, lucru pe care îl face și în perioada următoare în Ilfov, Valea Rea, Siliște, Galbeni, Poeni, Bragadiru, Grivița și Durău.

În același an se căsătorește cu Ecaterina Climescu cu care va avea doi copii, Catrina și Petru.

Apoi renunță pentru o perioadă la pictură, din motive financiare, timp în care lucrează ca redactor la ziarul „Iașul”.

În anul 1916 expune la București un număr de 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu, apoi este mobilizat și trimis pe front, unde cade prizonier în luptele de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916), de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, din Bulgaria.

După încheierea războiului se stabilește la București, unde participă la expoziții și ilustrări de cărți și colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice.

În anul 1918 participă la Expoziția Arta Română, la Iași, iar în 1921 are prima expoziție personală alături de Șt. Dimitrescu și Camil Ressu.

În perioada 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte, devine redactor la revista Artele Frumoase și începe să lucreze olărit.

În anul 1922 călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care va lega o prietenie strânsă și cu care avea să poarte o corespondență impresionantă.

Un an mai târziu are a doua expoziție personală și participă, de asemenea, la Salonul Umoriștilor, iar în 1924 părăsește Vălenii de Munte și organizează o nouă expoziție personală.

În același an expune la Bienala din Veneția iar în 1925 se retrage din asociația „Arta Română” și – împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu – întemeiază „Grupul celor patru” – grup care realizează prima expoziție în 1926, urmată de edițiile din 1927 și 1928, dar și de altele, până în anul 1934.

Tonitza expune apoi la Căminul Artei, iar în 1929 participă la Expoziția Internațională de la Barcelona, unde primește Marele Premiu.

„Fata pădurarului“, 1924

Au urmat nenumărate expoziții personale, colective, și un număr impresionant de biserici pictate.

Participă, de asemenea, la expozițiile din străinătate de la Amsterdam – în anul 1930 – și Bruxelles – 1935.

În anul 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului prietenului său Ștefan Dimitrescu, apoi merge la Balcic unde își descoperă atracția deosebtă pentru peisajele marine și unde pictează împreună cu Francisc Șirato, în 1933 și 1934.

În anul 1937 este numit rector al Academiei de arte frumoase la Iași, însă apoi se îmbolnăvește grav.

La 26 februarie 1940 trece la cele veșnice, după o grea suferință.

„Portretul lui Gala Galaction“, 1921

Printre lucrările sale reprezentative amintim naturile statice – „Vas cu trandafiri“, 1927-1929, „Natură statică cu icoană“, 1927-1928 – scene de interior – „Cerdacul”, 1924 sau „Vatra“, 1925, nuduri – „Nud la malul mării“ sau „Nud“, 1926, peisaje – „Peisaj bucureștean“, 1925 sau „Vedere din București, iarna“, 1925, peisaje dobrogene, portrete de copii – „Fata pădurarului“, 1924, sau „Cap de copil“, clovni – „Pagliaccio“ sau „Clovn“ și portrete / autoportrete – „Portretul lui Gala Galaction“, 1921, sau „Autoportret“, 1923.

În anul 1966 i se organizează o amplă expoziție comemorativă cu 454 de lucrări, urmată de o alta, în anul 1979, la Muzeul de Artă din București.

De asemenea, lucrări ale sale sunt expuse la „Salonul Oficial” și la expoziția din cadrul „Lunii Bucureștilor”.

Elocventă pentru valoarea inestimabilă a operei artistului este faptul că pe piața de artă din România, Tonitza este artistul care a dat una dintre cele mai valoroase lucrări din toate timpurile – opera sa „În iatac” fiind adjudecată la o licitație în iarna lui 2011 cu nu mai puțin de 290.000 de euro. Primul în acest top este Ștefan Luchian, pictura sa „Două fete” fiind vândută, în aprilie 2013, cu suma-record de 300.000 de euro. Pe locurile următoare în topul celor mai bine vândute lucrări sunt creația lui Nicolae Grigorescu „Țărăncuță odihnindu-se”, care în același an – 2011 – a fost adjudecată cu suma de 270.000 de euro și creația lui Luchian „Tufănele galbene” adjudecată la 170.000 de euro în decembrie 2013.

„În iatac”

În fapt Tonitza este cel mai bine vândut artist pe piața de artă din România în ultima perioadă, în anul 2012 fiind vândute 60 de lucrări ale artistului – la o valoare totală de peste 1,4 milioane de euro, în 2013 – 48 de lucrări la un preț cumulat de peste 900.000 de euro, iar în 2014 – 38 de lucrări, cu o cifră cumulată de aproape 600.000 de euro.

Pictura lui Tonitza a rămas de-a lungul timpului o mărturie a genialității sale, o revelație a idealului și frumosului, dovada unor valori spirituale autentice. Ochii copiilor pictați de Tonitza, sunt mărturia cea mai elocventă a poeziei unice pe care artistul a adus-o în arta plastică românească.

Sursa: Rador.ro