„După anul 2007, data aderării la Uniunea Europeană, politicienii noștri au avut insolența să considere definitivă câștigarea unui loc la masa Europei și să creadă că aveau să urmeze ani de succese liniare. Această iluzie periculoasă și-a atins apogeul exact acum doi ani, pe 9 iunie 2017, odată cu primirea pe peluza Rose Garden de la Casa Albă a președintelui Iohannis de către proaspătul președinte Donald Trump”, spune Petrișor Peiu, citat de InfoPrut.ro

„Iată, au trecut doar doi ani de la 9 iunie 2017 și pe 3 iunie 2019, la Chișinău, diplomații Uniunii Europene și ai Statelor Unite încheie o înțelegere cu Rusia lui Putin, fără ca măcar să se consulte cu Bucureștiul. Întelegerea respectivă este realizată pentru un teritoriu locuit de 3 milioane de vorbitori de limba română (o majoritate de peste 80% a populației), dintre care 1 milion sunt cetățeni români; înțelegerea respectivă are ca obiect un stat care depinde excesiv și exclusiv de asistență financiară și politică de la București; înțelegerea respectivă are ca obiect un stat care depinde comercial de România în cea mai mare măsură (suntem, cu 28%, principalul partener comercial al republicii dintre Prut și Nistru). Înțelegerea respectivă încheie un ciclu periculos de eșecuri internaționale ale țării noastre, incluzând ratarea aderării la OECD și ridicola înfrângere în fața Estoniei în cursa pentru un loc de membru nepermanent al Consiliului de Securitate ONU.

La 26 iunie 1940, simultan cu prăbușirea definitivă a Frantei în fața trupelor germane, Uniunea Sovietică a trimis un ultimatum României, prin care ni se cereau următoarele două puncte:

„1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic asteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

Coincidență sau nu, chiar în dimineața zilei de 27 iunie 1940, în condițiile în care Bucureștiul reușise numai la ora 7 să cunoască termenii exacți ai ultimatumului, la ora 10.30 deja ministrul Ungariei la Berlin, Dome Sztojay, se prezenta la Auswartiges Amt, la directorul Departamentului Politic, Ernst Woermann, iar o oră mai târziu ministrul bulgar la Berlin, Dragan Parvanov, s-a prezentat și el la Auswartiges Amt, la același Ernst Woermann. Ambii diplomați, si cel maghiar, și cel bulgar, exprimau, în numele propriilor guverne, dorința de dezmembrare a României Mari, sub arbitrajul Germaniei. Și astfel, în numai 71 de zile, între 27 iunie și 7 septembrie, România pierdea teritorii imense (Cadrilaterul, Basarabia, Bucovina de Nord și Transilvania de Nord). Țara noastră trăia atunci cea mai mare catastrofă din istoria de numai 81 de ani a statului român modern și se afunda cu totul într-o izolare diplomatică deplină față de lumea occidentală, pe a cărei supremație se bazase până atunci paradigma politică românească. Ei bine, România rămăsese izolată între neprieteni, doi ani mai devreme, înca din 30 septembrie 1938, odată cu semnarea acordului de la Munchen, între Germania, Franța, Marea Britanie și Italia, atunci când devenise clar că democrațiile vestice căutau o cale de a se feri de război, cedând teritorii ale statelor din Est.

Ei bine, în 1938 se împlineau 79 de ani de când România își căpătase și dezvoltase locul pe harta națiunilor Europei, datorită alianței cu marile puteri occidentale. Astăzi, după încă 79 de ani de la nenoricirea din 1940, România se află din nou izolată de către principalii săi parteneri, fiind ocolită de înțelegerile pe care aceștia le fac cu Federația Rusă, țara pe care Bucureștiul o definește drept principala amenințare a stabilității din regiune.

Dar dacă în perioada interbelică politica noastră externă a fost doar inadecvată și posibilitățile diplomatice de a lupta cu state puternic militarizate și brutale, precum Uniunea Sovietică, erau reduse, de data aceasta politicienii, diplomații și generalii de la București poartă pe umerii lor principala responsabilitate pentru situația de acum”.

Articolul integral îl puteți citi AICI