Paștele ortodox 2023 - De la păgânii petrecăreți, până la focul care nu trebuie lăsat să se stingă. Superstiții și tradiții

  • 16 Aprilie 14:44
Paștele ortodox 2023 - De la păgânii petrecăreți, până la focul care nu trebuie lăsat să se stingă. Superstiții și tradiții

​„Timpul se degradează neîncetat în Săptămâna Patimilor, când se deschid mormintele și se întorc spiritele morților...”. ​Au trecut vremurile când gospodarii puneau de Paște o bucată de fier sub prag sau când se credea că în noaptea Învierii scot flăcări comorile îngropate cu secole în urmă. Paștele vine cu multe tradiții și superstiții. Ce semnifică oul? De ce tăiem mielul? Ce este cu iepurașul în toată povestea?

Paștele la români - Obiceiuri ciudate de acum 100 de ani

Tradițiile de acum un secol ne par tare bizare azi, mai ales dacă este vorba despre ritualuri pe care să le faci dezbrăcat sau despre cutreieratul pădurilor, pentru a găsi comori care își semnalizează prezența prin lumini. Vremurile s-au schimbat, dar obiceiurile vechi sunt fascinante, scrie Hotnews.

Iată ce scria la 1915, Artur Gorovei, despre tradițiile de Paște

„La Sf Paști mănâncă ouă roșii, că vei fi roșu ca oul (roșu în obraji, sănătos n. a.)

În ziua de Paști, disdimineață, înainte de a merge la biserică. se spală sătenii cu un ban de argint, ca să fie albi ca argintul și să aibă bani peste an, și cu un ou roșu ca să fie roșii, ca oul cel roșu (Bucovina).

Cojile de ouă cu care se face Paștele să le dai pe vale (pe apă), ca să se ducă să deie de știre și blajinilor că sosesc Paștile (Broșteni, Suceava). Blajinii erau „oameni buni și evlavioși care, după credința poporului din Moldova, trăiesc undeva departe, pe lângă apa Sâmbetei, la marginea lumii. Paștele lor cade Lunea după Duminica Tomii, iar despre asta el nu află decât atunci când ajung la ei cojile de ouă roșii, pe care poporul înadins le aruncă pe râuri,

Când vii de la Paști, e bine să intri în casă pe brazdă verde (pământ înierbat adus de la câmp), că e bine de sănătate, și s-o iei în ziua de Sf Gheorghe, că e bună de vite, când li se împietrește ugerul. E bine să se ia cu capul și pielea goală. (Straja, Bucovina).

În ziua de Paști nu e bine să doarmă omul, că apoi acel om este somnoros pentru întreg anul, și vara îi plouă pologul (iarbă cosită și împrăștiată peste brazdă).

Lumânările ce rămân de la paști să le aprinzi când pleacă dănacii (băiețandrii n. a.) și fetele mari la horă, și să treacă printre ele, ca să se uite lumea la ei, ca la domnul Hristos”

Câteva superstiții ale poporului român legate de Paște (Gh. F Ciaușanu, 1911)

De Paște și de alte zile mari se crede că „ard” comorile și că „joacă”. Comorile îngropate de oameni în vechime de frica turcilor, scot flăcări din pământ, semnalându-și locul.

În Vâlcea, femeile nu lasă să se stingă focul în vatră în noaptea de Paște. Ele stau în această noapte pe vatră, în pielea goală cu focul mare și coc turte, rugându-se ca vitele să fie sănătoase.

În zilele de Paște, în Vâlcea se crede că este bine să mănânci fie anafură, fie mugur de salcie sau floare de măr „fiindcă arborii aceștia sunt sfinți, mai ales în aceste zile.

La Paște, românii pun o bucățică de fier sub prag, credința fiind că poate să le apere casa. O altă variantă este că se ciocănesc în frunte cu o bucățică de fier, ca să le fie capul „tare ca fierul”.

Zile de haos în care „timpul se degradează”

„Timpul se degradează neîncetat în Săptămâna Patimilor, când se deschid mormintele și se întorc spiritele morților la joimari. Domnul Isus este trădat, chinuit, umilit și omorât prin răstignire. După trei zile de haos și întuneric în care omenirea a rămas fără protecție divină, urmează miracolul învierii Domnului din noaptea Paștelui și actele de purificare din Săptămâna Luminată care readuc echilibrul și armonia”, scrie Ion Ghinoiu în volumul „Dicționar de Mitologie română.

Paștele - O scurtă istorie și de unde vinele numele sărbătorii Învierii

Cum este și cazul Crăciunului, și Paștele are rădăcini în marile sărbători ale antichității, practic în festivalurile de primăvară din vechime. Elemente din timpuri străvechi au fost adăugate și au ajuns să fie incluse în sărbătoarea pe care o știm azi. Apoi, în ultimele secole s-au adăugat componentele moderne: iepurașul, cadourile și lucrurile care au dus la comercializarea excesivă a sărbătorii.

Atât Paștele, cât și Crăciunul sunt legate de momente cheie din an, sunt legate strict de un anotimp (primăvara, respectiv iarna) și de un moment astronomic important (echinocțiul de primăvară, respectiv solstițiul de iarnă). În plus, ambele s-au schimbat mult în ultimii 150 de ani, au devenit sărbători ale familiei, au devenit sărbători comerciale uriașe și produsele legate de aceste zile festive apar în magazine și cu trei luni înainte. Sunt puțini cei care mai simt un „fior„ religios, dar toată lumea vrea să aibă ceva bun pe masă, ca să simtă că este mare sărbătoare.

Etimologia cuvântului Paște este explicată de Narcisa Știucă în cartea Spirala sărbătorilor - Rosturi, tâlcuri și deslușiri.

„Denumirea sărbătorii derivă din cuvântul ebraic Pesah care desemna sărbătoarea eliberării evreilor din Egipt și a reîntoarcerii lor în patrie. Era numită și sărbătoarea azimelor și era celebrată între 14 și 21 Nisan (aprilie, după prima lună plină a echinocțiului de primăvară. Forma Paști a pătruns în limba română pe filieră latino-bizantină: Paschae. Primii creștini numea Pesaj masa comemorativă ținută în seara zilei de 13 Nisan sau în joia dinaintea Duminicii Învierii, în amintirea ultimei întâlniri a lui Iisus cu discipolii Săi: Cina cea de Taină. Mai apoi, în primele trei - patru secole, avea să se prăznuiască Paștile Crucii (comemorarea patimilor lui Iisus) și Paștile Învierii). S-a renunțat în cele din urmă la agapele creștine ce tulburau postul, în locul lor, în Joia Mare, impunându-se slujbele”.

Autoarea explică și de ce Paștele este pentru ortodocși o sărbătoare mai importantă decât Crăciunul:

„Doctrina bisericii pune pe un plan superior coborârea în moarte și revenirea printre cei vii, fiindcă acestea au adus izbăvirea oamenilor de păcatul originar, au demonstrat esența Lui divină, dar mai ales fiindcă nu viața de aici, cea materială, ci cea de dincolo, cea spirituală, este cea adevărată, cea aproape de Creator”.

Pe o etimologie similară a apărut Pâques (în franceză) sau Pascua (în italiană). În engleză, Easter are o etimologie incertă, dar un scenariu larg acceptat este că ar proveni de la Eostre sau Eostrae, o zeiță anglo-saxonă a primăverii și a fertilității. Mențiunea a fost făcută de călugărul Venerabilul Bede (Bede the Venerable) în secolul VIII, dar este contestată de unii istorici. Germanii spun „Ostern”, suedezii spun „påsk”, polonezii îi spun „Wielkanoc” sărbătorii, iar croații spun „Uskrs”.

 

Ce spune August Scriban în al său ”Dicționaru limbii românești” (1939) despre Paște:

„La evrei, mare sărbătoare în primăvară în amintirea trecerii pin Marea Roșie și a îngerului exterminator, care, în noaptea când au fugit din Egipt, i-a ucis pe toți copiii născuți de curând ai Egiptenilor, dar care a cruțat casele evreilor, însemnate cu sânge de miel. La creștini, o mare sărbătoare în primăvară în amintirea învierii lui Iisus Hristos, adică a trecerii sale de la moarte la viață. (Paștele se celebrează trei zile la ortodocși și două la catolici și protestanți, în prima Duminică după luna plină care urmează după echinocțiul de primăvară și cade totdeauna între 21 martie și 26 aprilie, adică într-un spațiu de 36 de zile. De Paște depind toate sărbătorile mobile”.

De precizat că aici datele oferite sunt pe „stil vechi”. Paștele pică între 4 aprilie și 8 mai pe „stil nou”.

Față de acum un secol se țin mult mai puține tradiții și s-a schimbat mult „peisajul” superstițiilor legate de Paște. Multe obiceiuri de la început de secol XX aveau legătură cu bunăstarea gospodăriei și pe atunci, dacă dădea boala în animalele din gospodărie, sau dacă o grindină distrugea recolta, pentru o familie era o problemă, fiindcă oamenii riscau să nu mai aibă suficientă mâncare. În prezent sunt mult mai puține gospodării cu vite și păsări de curte.

O parte dintre tradițiile de Paște au dispărut după al Doilea Război Mondial, odată cu colectivizarea ce a dus la dispariția aproape totală a unor comunități, mulți tineri plecând la oraș.

Au rămas o serie de tradiții: spre exemplu, în multe locuri oamenii duc la biserică alimente, pentru a fi sfințite (ouă, pască, slănină). Tradiția înroșirii ouălor este larg răspândită, dar cea a încondeiatului este mult mai rară. Tot mai mulți cumpără ouă deja vopsite. O altă diferență față de acum 90-100 de ani este că nu prea se mai poartă costumul popular.

Iepurele de Paște și mâncărurile duse la biserică pentru sfințit

Evident că sunt superstiții din vechime care au puține în comun cu realitatea, dar în prezent, printre tradițiile de Paște se numără cea conform căreia cei care vin acasă cu lumina sfântă de la biserică trebuie să facă o cruce de fum pe tocul ușii pentru ca gospodăria să fie păzită de rele. Există și tradiția ca de Paște să porți ceva nou, iar pentru copii, distracția este să se vadă al cui ou iese „campion” la ciocnit. În multe familii este tabu să ciocnești oul altfel decât cu partea ascuțită, iar în unele regiuni oamenii se spală în dimineața de Paște pe față cu apa în care au stat peste noapte ouă vopsite.

Tradiția iepurașului (iepurele) de Paște a venit și la noi, de aproximativ jumătate de secol, pe filieră Occidentală. Popoarele germane au născocit povești pentru copii în care se spunea că Iepurele de Paște aduce, sau chiar „depune”! ouă roșii, de aceea și erau îndemnați să-i pregătească mici „cuibare” din frunze și flori de primăvară. Se poate spune că Iepurele de Paște vine să completeze „o simetrie a sărbătorii prin raportare la tradițiile darurilor aduse la final de an de Moș Nicolae și Moș Crăciun”, scrie Narcisa Știucă.

În mitologia românească, iepurele ajută Soarele să urce pe bolta cerească. Iepurelui, simbol preistoric al fertilității, i s-au atribuit și trăsături malefice: spre exemplu este ghinion dacă iepurele îți taie calea și se credea că nu mai adoarme un copil, dacă pronunți lângă el cu voce tare cuvântul Iepure.

Când este vorba despre tradiții pascale, mâncarea este la loc de cinste și, la fel cum la români pasca și drobul de miel sunt la loc de cinste, multe alte țări au bunătăți tradiționale de Paște. Francezii au tartă cu lămâie, spaniolii au o mulțime de gogoși glazurate, grecii au pâine cu mirodenii tradiționale, italienii au adevăratul panettone, iar rușii au plăcinte cu brânză.

Românii duceau la biserică nu doar pasca pentru a fi sfințită, ci și alte alimente sau condimente, precum ouă roșii (vopsite), ouă albe curățate, slănină, brânză sau caș, cârnați, unt, sare, hrean, busuioc, prescură, făină sau cuișoare, scrie Radu Anton Roman în cartea Mese și obiceiuri românești. El mai scrie că se credea că bucatele și lucrurile sfințite de Paște aveau puteri magice și erau păstrate și folosite pe tot timpul anului pe post de leacuri, farmece și apărătoare de rele.

Oul de Paște, un simbol din vechime

Oul este substitutul divinității primordiale care este înfrumusețat prin vopsire și încondeiere în Săptămâna Patimilor, pentru a fi jertfit și mâncat sacramental în ziua de Paște.

„Izvoare istorice și arheologice certe atestă că, înainte de Hristos, au existat obiceiuri de a se face cadouri ouă colorate la marile sărbători sezoniere, în special la Anul Nou. Astfel, la sărbătorile de primăvară, vechii perși își dăruiau unul altuia ouă de diferite culori: la celebrarea zeului Ianus tinerii romani își trimiteau ouă de culoare roșie împreună cu alte cadouri. Apariția în ceremoniile antice de înnoire a timpului a oului, se baza pe concepția cosmogonică care asocia Universul cu oul generator de viață”.

În creștinism, oul colorat și împodobit prin încondeiere, este simbolul Mântuitorului care părăsește mormântul și se întoarce la viață, precum puiul de găină ieșit din găoace. „La început oul se vopsea cu plante, în galben, culoarea soarelui pe bolta Cerului, și în roșu - culoarea discului solar la răsărit și apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel și cu diferite motive astrale, fitomorfe și zoomorfe”, scrie Ion Ghinoiu.

Există un paralelism interesant între om, ou și oală „În graiul popular verbul a sparge a devenit sinonim cu sfârșitul sau moartea oricărui obiect sau fenomen personificat. Moare sau se sparge până și necazul când, din întâmplare, se sfărâmă un vas din lut. Întrucât adăposturile privilegiate ale sufletului sunt, fie lipsite de ieșiri (oul), fie prevăzute cu o singură gaură (oala de lut), singura soluție a eliberării acestuia este distrugerea violentă a sălașului locuit: ciocnitul oului la Paște, spargerea oalei la scoaterea mortului din casă. Paralelismul dintre oală, ou - adăposturi care trebuie sparte pentru eliberarea sufletului și om este exprimat de zicalele: Omul e ca oul, plăpând, expus morții în orice moment: i s-a spart oala”, vorbă populară pentru a murit”, scrie Ion Ghinoiu.

Se crede că oul are calități cu totul remarcabile, scrie Narcisa Știucă: pus în apă neîncepută, împreună cu monezi de argint, acesta aduce sănătate, frumusețe și noroc celor ce se spală pe față în zilele de sărbătoare. Oul era așezat sub pernele fetelor de măritat, fiindcă se crede că aduce împlinirea prin căsătorie, dar tot ouăle erau păstrate la icoane sau la grinda casei, pe ideea că ouăle sfințite feresc casa de spirite rele și că grădina este ferită de fenomene meteo violente de vară, cum ar fi grindina.

„Recunoscut pentru puterile lui energizante și magic - protectoare, oul înroșit și sfințit se îngroapă la capătul viei pentru a o proteja de grindină și a nu-i fi secat rodul, iar la pornitul plugului, întregul cortegiu trecea tot peste un ou de la Paște așezat pe pragul porții, pentru ca oamenii și vitele să lucreze cu spor, iar glia să-și dea rodul așteptat”, scrie Narcisa Știucă.

Pe vremea când „păgânii” petreceau ca să alunge răul și iarna

În perioada precreștină venirea primăverii era sărbătorită cu fast, mâncare și băutură mai ales în nordul Europei unde natura revenea la viață, vremea se încălzea și zilele deveneau mai lungi decât nopțile.

Multe dintre tradițiile sărbătorii sunt mult mai vechi și pot fi atribuite așa-zișilor păgâni. Dacă vorbim de rădăcini păgâne ale Paștelui, putem enumera mitul reînvierii prezent la zeități sumeriene, egiptene sau romane, prezența mielului la ritualuri de sacrificii ale israeliților sau tradiția schimbului de ouă (oul fiind simbol al fertilității).

În multe locuri din Europa existau sărbători precreștine de primăvară, carnavaluri sau procesiuni menite să alunge spiritele rele și să „sperie” definitiv iarna. În unele sate încă se mai țin carnavaluri în care oameni mascați în monștri merg la colindat primăvara și primesc dulciuri, carne sau vin, obicei care se crede că derivă din faptul că familiile se ajutau cu alimente în perioadele cu foarte multe lipsuri.

Ar fi greșit să spunem că tradițiile moderne ale Paștelui provin direct de la popoarele precreștine, dar la fel de eronat ar fi să credem că suntem în fața unui fenomen complet modern. În primele trei - patru secole de creștinism religia aflată în puternică ascensiune a preluat o parte dintre tradițiile așa-zișilor barbari.

Păgâni erau numiți cei care se închinau zeilor sau idolilor sau cei care erau de altă religie decât cea creștină. Păgâni le spuneau creștinii și celor care nu au nicio religie, care nu credeau în Dumnezeu sau care nu au primit botezul.

Tradițiile care li s-au părut potrivite au fost, treptat, adoptate și de creștinism. În plus, noua religie și-a făcut mai repede loc în rândul așa-numiților barbari cât timp o parte dintre vechile ritualuri au fost menținute, lucru ce poate fi văzut ca un semn de respect pentru cei care se converteau.

Cele mai vechi dovezi privind sărbătorirea Paștelui sunt din secolul II, dar se bănuiește că Învierea lui Isus a fost comemorată încă din primul secol al erei noastre.

În primele secole ale creștinismului s-au purtat multe discuții și au fost multe schimbări la liturghia pascală. O dovadă istorică a folosirii lumânării pascale, simbol al luminii care „împrăștie” întunericul, datează din anul 384, iar până în secolul 10 lumânarea a ajuns să fie folosită pe scară largă la liturghiile pascale. (sursa enciclopedia Brittannica).

Diversele tradiții bisericești diferă mult între ortodocși, catolici și protestanți, la cea din ultimă ramură a creștinismului lipsind opulența și complexitatea slujbelor.

Ca și în cazul Crăciunului, și Paștele a ajuns să cumuleze o serie de tradiții populare. De exemplu, mielul este menționat și în Sfânta Scriptură, dar era și animal de sacrificiu pentru israeliți, primii creștini punând sub altare carne de miel pe care o mâncau după ce era binecuvântată.

Din secolul al XII-lea, la finalul postului se țineau mese cu ouă, carne, brânză și dulciuri care erau binecuvântate înainte de a fi mâncate cu această ocazie specială.

Tags

Alte Noutati

LIVE: Dor de izvor cu Maria Mocanu
Meteo Chișinău
29,24
Cer senin
Umiditate:24 %
Vint:7,2 m/s
Thu
21
Fri
22
Sat
22
Sun
20
Mon
17
Arhivă Radio Chișinău