Vecinul planetar al Terrei, oferă o cu totul altă poveste. Atmosfera sa densă și nocivă este dominată de dioxid de carbon – 96,5% -, prezentând cantități mai mici de azot și gaze reziduale. Oxigenul este aproape absent. De fapt, având în vedere că Venus primește mult mai puțină atenție științifică decât alte planete, precum Marte, detectarea directă a oxigenului său a rămas până acum o operațiune dificilă, scrie G4Media.

Folosind un instrument aflat la bordul observatorului aeropurtat SOFIA – o aeronavă Boeing 747SP modificată pentru a transporta un telescop în infraroșu în cadrul unui proiect comun al NASA și al Centrului Aerospațial German -, oamenii de știință au detectat în premieră oxigen atomic într-un strat gazos subțire, care este intercalat între alte două straturi ale atmosferei venusiene.

Ei au observat că acest oxigen atomic – alcătuit dintr-un singur atom de oxigen – diferă de oxigenul molecular, care constă din doi atomi de oxigen și care este respirabil.

Cercetătorii au reușit o detectare directă a oxigenului mai întâi pe partea lui Venus orientată spre Soare – acolo unde acesta este produs în atmosferă – și l-au detectat apoi și pe partea opusă Soarelui, unde fusese observat anterior de un telescop terestru din Hawaii. Venus se rotește mult mai încet decât Pământul.

„Atmosfera lui Venus este foarte densă. Compoziția ei este, de asemenea, foarte diferită de cea a Pământului”, a declarat fizicianul Heinz-Wilhelm Hubers, de la Centrul Aerospațial German, autorul principal al studiului publicat în revista Nature Communications.

Atmosfera groasă de pe cea de-a doua planetă de la Soare captează căldura într-un efect de seră fugitiv.

„Venus nu este ospitalieră, cel puțin nu pentru organismele pe care le cunoaștem pe Pământ”, a adăugat fizicianul german.

Oxigenul este produs pe partea diurnă a planetei de radiațiile ultraviolete ale Soarelui, care descompun dioxidul de carbon și monoxidul de carbon din atmosferă în atomi de oxigen și alte substanțe chimice, au declarat cercetătorii. O parte din oxigen este apoi transportată de vânturi către partea nocturnă a planetei Venus.

„Această detectare a oxigenului atomic pe Venus este o dovadă directă a acțiunii fotochimiei – declanșată de radiația solară UV – și a transportării produselor sale de către vânturile din atmosfera lui Venus”, a declarat astrofizicianul și coautorul studiului Helmut Wiesemeyer, de la Institutul Max Planck pentru Radioastronomie din Germania.

„Pe Pământ, stratul de ozon stratosferic care ne protejează viața reprezintă un exemplu binecunoscut pentru o astfel de fotochimie”, a adăugat Helmut Wiesemeyer.

Pe Venus, există un strat de nori care conțin acid sulfuric și ajung până la o înălțime de aproximativ 65 km deasupra suprafeței planetare, cu vânturi ce au forța unui uragan și care suflă în direcția opusă rotației planetei. La aproximativ 120 km deasupra suprafeței, vânturi puternice suflă în aceeași direcție cu rotația planetei.

S-a constatat că oxigenul era concentrat între aceste două straturi feroce, la o altitudine de aproximativ 100 km. S-a constatat că temperatura oxigenului varia de la aproximativ minus 184 de grade Fahrenheit (minus 120 de grade Celsius) în partea luminată a planetei până la minus 256 de grade Fahrenheit (minus 160 de grade Celsius) în partea întunecată. Metodele utilizate anterior pentru a detecta oxigenul venusian pe partea diurnă au fost indirecte, bazate pe măsurători ale altor molecule în combinație cu modele fotochimice.

Venus, cu un diametru de aproximativ 12.000 km, este puțin mai mică decât Pământul. În sistemul nostru solar, Pământul se află confortabil în „zona locuibilă” din jurul Soarelui – distanța considerată nici prea aproape, nici prea departe de o stea pentru a putea găzdui viața, Venus fiind aproape de limita interioară, iar Marte aproape de marginea exterioară a acestei zone.

„Ne aflăm încă la începutul înțelegerii evoluției lui Venus și a motivelor pentru care această planetă este atât de diferită de Pământ”, a declarat Heinz-Wilhelm Hubers.