OAMENII CETĂȚII | Valeriu Țurcanu despre cărțile românești din podul casei bunicului și Întoarcerea lui Ștefan cel Mare (AUDIO)
-
28 Iulie 2019 10:09
Scenaristul, regizorul și profesorul Valeriu Țurcanu, autorul cărții „Ștefan cel Mare. Întoarcerea”, a îndrăgit cartea românească și a învățat istoria neamului în podul casei bunicului său de la Olișcani, unde a găsit o întreagă bibliotecă salvată după refugiul unchilor săi în România:
„Bunicul, Procopie Lupu, era cantonier în satul Olișcani, angajat la CFR. Bunica Domnica avea o idee fixă ca copii ei să aibă carte, fiindcă cel ce are carte, are parte. Toți copii ei au făcut școală – mama, unchii, mătușele. Tanti Lenuța a făcut Liceul de fete Regina Maria din Chișinău, fratele lor mai mic – Liceul Donici. Tanti Lenuța, după liceu s-a căsătorit în Chișinău, avea o casă în partea de sus a orașului. Într-o zi i-a trimis bunelului, cu trenul care trecea prin canton, un balot cu diferite lucruri și o scrisoare: „Tată, vino urgent în Chișinău, că noi plecăm”. Era cam în timpul bătăliei de la Șerpeni. Bunelul, cu frate-său, iau două căruțe și vin la Chișinău. Ajung aici înspre dimineață, sovieticii deja intrau cu tancurile… Când au ajuns la casa lui tanti Lenuța – ușile vraiște, pe perete scris „Osmotrenno, min net”. În casă – nimic, totul devastat, doar mobila mai mare și ceea ce n-au putut lua sovieticii – cărțile. Au încărcat o masă, un pat, două fotolii și cărțile. În rest, argintăria, obiecte care se puteau fura au fost scoase, duse, furate. Toată partea asta de sus a orașului a fost locuită de oameni înstăriți, care au fugit într-o zi, au luat totul și au plecat. Casele au fost devastate, furate într-o noapte. Mobilă au pus-o în casă la Olișcani. Iar cele două fotolii, erau frumoase, le-au urcat în pod. Acolo au nimerit și cărțile, fiindcă erau cărți interzise, românești. Locul meu de refugiu a fost podul, avea și două lucarne, intra lumina pe acolo, erau două fotolii și biblioteca. Acolo am citit Istoria neamului nostru, care mi-a altoit dragostea față de neam și istorie”.
„În perioada sovietică, nu prea aveam cărți românești. Eu am avut noroc de fratele mamei, nenea Costea, care era inginer-șef la Țesătura Iași. De câte ori venea la noi avea grijă să ne aducă niște cărți în română. Primul Abecedar pe care l-am avut a fost în română. Am început să citesc românește înainte de a citi cu litere chirilice. De aceea, cărțile din podul bunicului îmi erau accesibile. El îmi trimitea diverse dicționare, explicate, de limbi străine”.