Filmul oglindește drama a mii de copii din Rep. Moldova care au crescut fără mame, plecate la muncă în afara țării. 

„Am început să fac filmul în 2015, atunci când mama prietenei mele s-a întors acasă, după 12 ani. Ele trăiau în aceeași casă, dar nu prea comunicau. Exista așa o ruptură între ele, care se simțea că nu poate fi compensată. M-a marcat acest lucru. Am vrut, ca prin intermediul camerei, să le dau posibilitatea să vorbească, chiar dacă nu una în fața alteia, la un moment dat să vadă filmul și să vadă ceea ce simte fiecare. Am vrut să le ofer o ață de care să se agață ca să poată să înceapă să vorbească” mărturisește regizoarea Otilia Babără.

”Ne-am căpătat independența, dar ne-am pierdut mamele”, ”Port grija altor copii, în timp ce gândul mi-e la voi” - sunt câteva ideile desprinse din narațiunea filmului care reprezintă un adevăr atât de durut pentru o mare parte a populației din Rep. Moldova.

 Autoarea a selectat imagini din peste 100 de ore de filmări din arhivele personale trimise de prieteni dar și persoane necunoscute.

”În toate aceste ore de material m-am orientat prin poveștile care mi-au fost spuse și evoluția sentimentelor copiilor pe parcursul acestor ani. A existat la început un fel de extaz față de obiectele care veneau de la mama. După asta a apărut dorul acesta foarte puternic, care nu putea fi înlocuit cu nici un obiect. Exista rugămintea față de mama să se întoarcă, rugăminte care nu era ascultată de cele mai multe ori. Era invocat motivul că încă nu avem destul. Mai apoi a apărut la copii o anumită rebeliune. Nu mai vrei să primești pachete, o vrei pe mama, dar mama nu se întoarce și atunci începi un fel de protest, să-ți arați dezacordul față de ceea ce se întâmplă.                                                                                                                                                   

Un protest față de faptul că ceea ce vrei tu, ceea ce simți, nu este ascultat. Bazându-mă pe emoțiile copiilor, am structurat filmul și am navigat prin cele peste o sută de ore de material primite ”.

Realizarea filmului a însemnat și anumite lecții înțelese, susține regizoarea Otilia Babără:  

„Am înțeles cât de important este să vorbești despre ceea ce simți. Este ceea ce se întâmplă cu generația mea. Noi nu știm neapărat cum să ne exprimăm când simțim ceva foarte puternic, sau când ceva doare foarte mult, avem tendința să ne închidem. Cred că este important să putem vorbi despre ceea ce ne doare ca să putem trece peste asta. Este un subiect care, chiar dacă s-a întâmplat cu foarte mulți de lângă noi, și fiecare știe pe cineva care a fost plecat, sau pe cineva care a crescut fără mamă, este un subiect destul de tabu, și oamenii nu vorbesc despre asta. Cumva durerea e atât de mare încât încercăm să negăm că ni s-a întâmplat nouă. Cred că este foarte important atunci când treci printr-o experiență de genul acesta să vorbești cu cineva, chiar dă nu poți să vorbești cu cine ai trecut prin asta, e important să cauți o mână de ajutor la un specialist, la un psiholog. Acestea sunt lucrurile pe care le-am înțeles făcând acest film”

Deși portocalele nu sunt prezente vizual în film, titlul documentarului ”Dragostea nu este o portocală” este unul sugestiv, mărturisește autoarea:

„Portocalele erau în anii 90, atunci când au început să plece mamele, erau niște fructe destul de exotice, la noi nu cresc și nu prea se găseau. În Grecia, în Italia, acolo unde au început mamele să plece, aceste fructe sunt foarte prezente acolo, iar ele le puneau în pachetele pe care le trimiteau. Prietenii mei le primeau foarte des și erau entuziasmați, în perioada în care erau încă foarte entuziasmați de obiectele primite… Mulți dintre ei erau foarte atașați de fructul acesta. Mi-a zis prietena mea odată, ca ei îi place să primească portocale pentru că atunci când le curată de coajă și apare mirosul acesta puternic, își imaginează că este lângă mama, că așa miroase locul unde a plecat mama”.