Autoarea explică faptul că interesul pentru studierea deportărilor a apărut la intersecția dintre formarea sa inițială de istoric și activitatea ulterioară în domeniul psihologiei și psihanalizei.

„Am constatat că alte popoare își valorifică traumatismele colective prin proiecte științifice, culturale și jurnalistice. În Republica Moldova nu exista nicio cercetare psihologică dedicată fenomenelor traumatice din perioada totalitar-comunistă și am decis că aceasta va fi tema cercetării mele”, a declarat Zinaida Bolea.

În cadrul studiului său, cercetătoarea a analizat mărturiile persoanelor deportate pentru a înțelege modul în care experiența exilului a afectat imaginea de sine și relația cu ceilalți. Potrivit acesteia, una dintre cele mai grave consecințe ale represiunii sovietice a fost stigmatizarea deportaților drept „dușmani ai poporului”.

„Scopul sistemului represiv era să le anuleze identitatea și să îi dezumanizeze. Totuși, cei mai mulți dintre adulții deportați au reușit să își păstreze sentimentul propriei identități și al propriei demnități. Ei știau cine sunt, chiar dacă au fost exilați și stigmatizați”, a explicat psihologul.

Copiii au fost însă cei mai vulnerabili în fața acestei etichetări. Mulți dintre ei au crescut cu întrebări și neliniști legate de statutul familiilor lor, mai ales în anii petrecuți în Siberia sau Kazahstan.

„Unii dintre cei care erau copii în timpul deportărilor își amintesc și astăzi cât de greu le era să audă că sunt considerați dușmani ai poporului. Resursa principală pentru refacerea imaginii lor de sine era familia, iar părinții încercau să le explice ce se întâmplă și să îi protejeze”, spune Zinaida Bolea.

Potrivit cercetătoarei, tăcerea care a înconjurat deportările timp de decenii nu a fost întâmplătoare. În perioada sovietică, subiectul era interzis, iar mulți supraviețuitori au preferat să nu vorbească nici măcar în familie despre experiențele trăite.

„Nu voiau ca urmașii să cunoască umilințele prin care au trecut. Încercau să își protejeze copiii de această experiență și să îi ajute să se integreze în societate. Din acest motiv, multe familii au păstrat tăcerea timp de generații”, afirmă autoarea.

Ea consideră că lipsa unui discurs public coerent despre deportări după proclamarea independenței a împiedicat procesul de conștientizare și asumare a acestei traume colective.

În timpul emisiunii, discuția a abordat și foametea organizată din anii 1946-1947, un alt episod dramatic al istoriei Basarabiei.

Zinaida Bolea susține că efectele psihologice ale foametei au fost devastatoare, iar unii istorici consideră că această traumă a avut consecințe chiar mai profunde decât deportările.

„Oamenii au fost aduși într-o stare extremă de dezorganizare și dezumanizare. Foametea a afectat nu doar indivizii, ci și întreaga comunitate. În asemenea condiții, populația devenea mult mai vulnerabilă la manipulare și la impunerea unor ideologii”, explică cercetătoarea.

Cercetătoarea consideră însă că, în prezent, proiectele culturale, științifice și jurnalistice dedicate memoriei deportărilor oferă noi instrumente pentru înțelegerea trecutului și reducerea impactului traumelor asupra generațiilor viitoare.

„Odată ce vorbim despre aceste traumatisme și încercăm să le înțelegem, generațiile care vin după noi au mai multe resurse pentru a nu prelua mecanismele negative ale traumei”, a concluzionat Zinaida Bolea