Despre teatru, responsabilitatea morală a intelectualilor în vremuri de restriște, speranța în ReUnire și modele de viață care i-au marcat destinul -  am discutat cu Mariana Onceanu-Hadârcă, filolog, lector universitar, scenaristă, autoarea mai multor spectacole radiofonice montate de Teatrul Radiofonic București.

„Anul acesta emoțiile sunt mai mari decât altă dată. Am ajuns să conștientizăm cât de fericiți suntem că avem posibilitatea să organizăm asemenea evenimente și să participăm la ele. Anul acesta am conștientizat emoțiile - că suntem oameni fericiți, pentru că locuim în Chișinău și aici încă nu sunt gloanțe, nu sunt tancuri. Războiul din Ucraina ne-a zguduit puțin, ne-a trezit și ne-a făcut să conștientizăm cât de importantă este pacea.”

Genericul de anul acesta al Reuniunii, ”Artiștii pentru pace, libertate și speranță!” a venit ca un răspuns la întrebarea: Ce pot face artiștii când pacea este amenințată, când libertatea este pusă în pericol și speranța se face tot mai mică? ne-a mărturisit Mariana Onceanu-Hadârcă.

„Această întrebare și neliniște a răbufnit în special în primele zile de război când ne-am simțit toți șocați, iar oamenii de cultură, intelectualii, oamenii de litere și-au pus întrebarea dacă ne mai poate salva cultura. După primul șoc ne-am revenit și am zis, bineînțeles. Acesta este rolul și misiunea culturii - să susțină speranța, să transmită mesajul acesta că merită să ne zbatem pentru libertate ”

În vremuri de criză, în vremuri grave, artiștii e bine să iasă în public și să își spună cuvântul, au responsabilitatea morală să reacționeze, să transmită speranța, să cultive încrederea în puterea omului liber, în puterea omului cu demnitate, mai spune Mariana Onceanu-Hadârcă.

Ea a scris scenografia mai multor spectacole radiofonice închinate Sfatului Țării și evenimentelor Unirii de la 1918, dar și scenografia spectacolului ”Dosarele Siberiei”, spectacol mărturie menit să reamintească societății calvarul pe care l-au îndurat zecile de mii de victime ale deportărilor staliniste și regimului comunist.

„În cazul ”Dosarelor Siberiei, el ( Petru Hadârcă n.r.) avea o idee de a realiza un spectacol în teatru, nu radiofonic. A purtat această idee mult timp. Atunci când ne-am decis am citit foarte multe memorii. Le-am recitit pentru a le revizui și împreună  le-am pus în pagină. Da, cred că a fost și dintr-o mare responsabilitate. Ne-am dorit foarte mult ca vocea acestor martori, suferința prin care au trecut ei, mai ales în anii copilăriei să fie auzită, să fie ascultată de alții. Am descoperit o mulțime de studii istorice, e foarte bine, e extraordinar că în sfârșit au fost descoperite arhivele, savanții și-au făcut datoria. Dar omul obișnuit nu are timp să citească studii. Ele sunt complicate, au un limbaj special, academic. Cred că filmul și teatrul pot să transmită cel mai ușor, este calea cea mai accesibilă să ajungă la inima și creierul celor mulți ca să conștientizeze ce înseamnă asta. Am lucrat cu multă dragoste, cu multă responsabilitate, uneori am plâns. Materialul acesta te copleșește.

Cât privește Rep. Moldova,  singura șansă este ReUnirea cu România, susține Mariana Onceanu-Hadârcă. 

„Îmi doresc să fie o țară în care să existe doar principiul democratic, libertatea. Doar modelul de viață european ne poate salva. Când trecusem prin șocul acesta legat de războiul din Ucraina, am spus că am să le spun copiilor mei să fugă cât mai departe de orice regim autoritar.”