Emil Constantinescu: „Când vorbim de reconciliere, sigur că ne gândim la iertare. Reconcilierea nu are o valoare morală, decât atunci când ea este propusă. Gândită, propusă și pusă în aplicare de către victime. Dacă reconcilierea este invocată de către represori, nu mai este decât o nouă jignire și mai cumplită a victimelor. Vorbim despre o istorie trăită. Este istoria pe care eu am trăit-o timp de 85 de ani, care am avut ocazia să o trăiesc, să o învăț, să o înțeleg, să mi-o asum și, în final, să pot să o influențez.

Reconcilierea înseamnă iertare, cum spuneam, din partea victimelor, dar iertarea nu trebuie să fie confundată cu uitarea, pentru că memoria este cea mai importantă formă de justiție. Memoria, judecata prin memorie, nu are în vedere condamnarea sau violența asupra opresorilor. Ea are în vedere restabilirea adevărului istoric.

De ce avem nevoie de adevărul istoric? Avem nevoie pentru ca tot ce-a însemnat, de-a  lungul mileniilor, crimele împotriva umanității, din vechime până în zilele noastre să nu se mai repete, pentru că tânăra generație, căreia noi, cei ca mine, care am trăit nenorocirile istoriei, eu m-am născut în anul în care a izbucnit Al Doilea Război Mondial, am trăit refugiul, am trăit opresiunea, foametea, revoluția, alte represiuni, crime. Am trăit în democrație, am văzut cum lumea se îndepărtează de idealuri și este atașată mai mult de interese, dar cred că nu putem să părăsim sentimentele, idealurile. Mai ales în aceste momente în care ne aflăm într-o altă ruptură a istoriei. Nu în sensul pozitiv, cum s-a întâmplat cu 35 de ani în urmă, în 1989-1990, ci în mod negativ, în care din nou recurgerea la violență, nerespectarea legilor, încep să se instaleze ca o fatalitate. Nu este o fatalitate. Tânăra generație trebuie să cunoască adevărul istoriei, pentru ca lucrurile rele în istorie să nu se mai repete și să aibă curajul să construiască o lume bazată pe înțelegere, nu pe ură, pe relații de prietenie, ci nu pe violență și, în cele din urmă, să înțeleagă că nimeni nu poate să trăiască singur, ci împreună cu toți ceilalți, respectându-se reciproc.

Nu poți, însă, să ajungi la o adevărată lume a respectului reciproc decât prin înțelegerea celuilalt, cred și sper acum la apusul vieții mele, când am trăit un moment cu totul special. Am fost în locul în care am fost botezat, la Mănăstirea Noul Neamț din Chițcani, în urmă cu 85 de ani și în satul în care m-am născut, lângă râul și fântânile a căror apă am băut-o în copilărie și unde am avut ocazia să mă uit la livezile pentru care a lucrat tatăl meu. Sigur livezile s-au dus, dar tatăl meu mi-a spus că a plantat și un brad, și un mesteacăn în curtea casei lui. Nu știu unde e casa, iar el nu mai este ca să-mi spună unde a fost. Mi-amintesc că, înainte de a părăsi această lume, tatăl meu mi-a amintit un vechi proverb: „Fericiți sunt bătrânii care au sădit pomi la umbra cărora știau că nu vor sta niciodată”.

Președintele Emil Constantinescu a susținut, pe 5 iulie, o prelegere publică cu tema „Pedagogia suferinței și practica reconcilierii într-un moment de ruptură a istoriei”.

„O viață care m-a adus ca martor a suferinței multor români în mod direct și a suferinței multor basarabeni, pentru că părinții mei au rămas toată viața legați de prietenii lor”.

În cadrul evenimentului el a vorbit și despre rolul intelectualilor în contextul războiului: „Astăzi, când s-a degradat calitatea oamenilor politici, trebuie să ne gândim că poate, din nou, există o responsabilitate a mediului academic, a mediului cultural în momente în care, din nefericire, poate să fie o altă ruptură gravă, în rău, a istoriei”.

Emil Constantinescu a povestit că avea foarte clară ideea condițiilor de integrare euro-atlantică care se referea, în primul rând, la transferul pașnic al puterii și la bunele relații cu vecinii: „Atunci când am fost ales președinte, aveam deja în cap foarte clară ideea condițiilor de integrare euro-atlantică, adică NATO și Uniunea Europeană. Această condiție era legată exact de acest transfer pașnic al puterii și de relațiile cu vecinii. Aceasta era prima condiție, nu celelalte condiții, care au încercat apoi să fie puse în discuție, nu reformele economice, nu problemele militare. Aceasta a fost condiția pe plan intern să nu ni se întâmple ce s-a întâmplat în Bosnia și Herțegovina, cu acte criminale împotriva umanității și să nu se întâmple între țări conflicte care să pună în pericol granițele stabilite la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și conformate de Tratatul de la Helsinki”.

Emil Constantinescu a evidențiat rolul modelelor pentru reconcilierea societății după căderea regimului comunist: „Aveam nevoie de niște simboluri. În România au fost două simboluri care au girat acest proces de reconciliere, plecat de la pedagogia suferinței pe care v-am descris-o până acum. Unul dintre ei era Corneliu Coposu, care petrecuse ani grei în închisoare, fusese torturat, sigur, și Diaconescu alături de el, legat cu lanțuri de ciment, înfometați, Coposu până nu-și pierduse și graiul, ținuți în izolare inimaginabile. Aceste persoane, Coposu și Doina Cornea, în diferite momente ale istoriei, au fost cei care în niciun moment, nu există niciun singur cuvânt, care să fi îndemnat la răzbunare, la violență și mi-au permis ca să fiu instrumentul lor în momentul în care ales președinte, am avut ocazia, să influențez foarte puternic noua conducere a Parlamentului și a Guvernului.

Vă spun acest lucru, pentru că istoria recentă a României nu s-a schimbat. În momentul în care am fost ales președinte, împreună cu alegerile parlamentare, președintele Camerei Deputaților a devenit Ion Diaconescu, așa cum v-am spus ani îndelungați de pușcărie, torturat, președintele Senatului a devenit Mircea Ionescu-Quintus, fost deținut politic îndelungat torturat, ministrul de interne a devenit Gavril Dejeu, al cărui frate a fost omorât fără judecată. Toate comisiile în Parlament au fost ocupate de foști deținuți politici. /.../ Nici unul dintre ei nu au pus problema răzbunării. Aceasta a făcut ca România să poată să treacă prin Parlament toate programele de reformă, într-o bună înțelegere, inclusiv când au fost situații grele și diferite.

Referindu-se la colaborarea dintre România și statele vecine, fostul președinte spune că țara sa poate servi drept exemplu de reconciliere cu vecinii săi: „Trec repede peste rezolvarea conflictelor sângeroase timp de 600 de ani dintre români și unguri, pe care am rezolvat-o definitiv până astăzi. România a devenit un exemplu nu pentru Europa, dar pentru întreaga lume. Am să mă refer la Moldova. Sigur asta era problema mea de suflet, dar inițiativa nu mi-a aparținut mie. Când a fost ales președinte, Moldova l-a ales președinte pe Petru Lucinschi... Președintele Lucinschi a venit în România, ne-am întâlnit la Cotroceni și ne-am gândit că misiunea noastră principală este să facem ceea ce trebuie pentru binele popoarelor noastre. Nu știu dacă astăzi mulți știu ce am reușit să realizăm în relațiile economice, în cele academice... . Suntem astăzi la 24 de ani de la terminarea mandatelor noastre. Timp de 24 de ani am rămas prieteni și am participat împreună la conferințele internaționale.

Ne amintim că în urmă cu 27 de ani, 4 iulie, la Ismail, ne-am întâlnit trei președinți, președintele Lucinschi, președintele Kucima, care era gazdă, și cu mine, pentru a semna un acord care a devenit prima trilaterală, care a devenit apoi model. Acordul trilateral pentru democratizarea reformei economică și integrare euro-atlantică. După acest model s-a construit apoi trilaterala România-Bulgaria-Turcia, România-Bulgaria-Grecia. Dar trilaterala România-Moldova-Ucraina avea un scop extrem de precis, protejarea Moldovei și astăzi, ne dăm foarte bine seama de ce. Peste un an ne-am întâlnit tot în iulie la Chișinău, pentru a continua colaborarea”, a povestit Emil Constantinescu.