În contextul actualelor proteste, organizate de Partidul Șor, nostalgicii comuniști se aventurează să-și reanimeze speranțele, invocând lecțiile istoriei: „În 1918, transformările revoluționare au fost nimicite de baionetele românești. Până în 1940, în ciuda ocupației românești, poporul moldovenesc și-a continuat lupta revoluționară... Dacă membrii și susținătorii PAS ar fi învățat bine la școală, ar ști din lecțiile istoriei și anume că protestele din Moldova s-au încheiat întotdeauna cu victoria poporului”. Respectiv, câteva mii de protestatari, plătiți de fugarul Șor, reprezintă întruchiparea poporului moldovenesc. Asta e tot ce a mai rămas din așteptările revoluționare ale comuniștilor moldoveni, perspectivele de viitor ai cărora se bazează în exclusivitate pe selecția gerontocratică.

Fanteziile nostalgicilor comuniști sunt de-a dreptul înduioșătoare. Ni se sugerează că protestele șoriste prevestesc viitoarele furtuni revoluționare, un fel de remake al puciului bolșevic. Trebuie să ai imaginație bogată pentru a compara actualele acțiuni șoriste cu cele ale liderilor bolșevici de acum mai bine de o sută de ani. În mod curios, trebuie să recunoaștem că nostalgicii comuniști au pe undeva dreptate. Astfel, unul din liderii bolșevici, Iosif Stalin, s-a specializat în jafuri armate, inclusiv ale băncilor, pentru finanțarea activității revoluționare. La fel și Ilan Șor, liderul partidului ce-i poartă numele și organizatorul actualelor proteste, a devenit un specialist notoriu în domeniul jafului bancar din Republica Moldova. Probabil, din punctul de vedere menționat, capacitățile lui Șor, care a participat la furtul a aproximativ un miliard de dolari, depășesc cu mult abilitățile lui Stalin. Deci, nostalgicii comuniști sunt, oarecum, în drept să viseze că activitățile hoțești prevestesc revoluția șoristă, la fel cum activitățile banditești ale bolșevicilor au anticipat revoluția roșie. Mai mult, paralele pot fi trase nu doar între Ilan Șor și Iosif Stalin, ci și între Șor și însuși Lenin. Într-adevăr, Lenin pregătea revoluția din imigrație – Elveția, la fel procedează și Șor – din Israel. E o concluzie logică și foarte mângâitoare pentru retrăirile nostalgicilor.

În privința lecțiilor de istorie, trebuie să le reamintim nostalgicilor comuniști că ura lor față de România și îndoctrinarea propagandistică le joacă festa. Vorba e că unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, a fost înfăptuită în baza Actului Unirii, adoptat de către Sfatul Țării. Unirea a avut loc după semnarea de către sovietici a Acordului de la Brest, prin care vaste teritorii ale Imperiului Rus au fost cedate de bolșevici, conform înțelegerilor pe care Lenin le avuse cu conducerea militară a Germaniei. Respectiv, avusese loc recunoașterea de facto a independenței Ucrainei. Așa că Sfatul Țării și deciziile forului respectiv au fost absolut legitime în circumstanțele menționate, iar legitimitatea deciziilor era chiar superioară celei a sovietelor bolșevizate din Rusia, care au organizat puciul din 7 noiembrie. După pierderea rușinoasă a alegerilor, desfășurate sub controlul bolșevicilor, aceștia au dizolvat Adunarea Constituantă cu forța armelor, delegitimându-se completamente. Așadar, adevărații ocupanți au fost sovieticii, care în conformitate cu pactul sovieto-nazist Ribbentrop-Molotov, în perioada 1939-1940, au ocupat Polonia, Țările Baltice, o parte din Finlanda și Basarabia. Și da, sigur, basarabenii „ocupați” de români, în perioada interbelică, nu au avut parte de fericirea de a trăi în perioada Holodomor-ului. Din păcate, lor le-a revenit fericirea de a trece prin foametea organizată de sovietici, din anii1946-1947.

Componența primului guvern sovietic – spioni și dușmani ai poporului

Revenind la speranțele nostalgicilor comuniști privind eventuala revoluție șoristă, merită să le amintim tuturor că primul guvern sovietic – Sovnarkom-ul leninist a fost constituit din persoane, care s-au dovedit a fi spioni și dușmani ai poporului. Despre liderul bolșevic, Vladimir Lenin, s-a menționat că era considerat spion german. Respectiv, ceilalți membrii ai primului guvern sovietic au fost, în proporție de peste 70%, identificați drept dușmani ai poporului, cu acte în regulă, și împușcați:

Vladimir Antonov-Ovseenco – primul comisar al poporului pentru Afaceri Militare și Navale, cel care a condus luarea cu asalt a Palatului de Iarnă pe 7 noiembrie 1917. Ulterior, a fost printre fondatorii Armatei Roșii. În timpul Războiului Civil din Spania a fost consul general al URSS la Barcelona. La întoarcerea în URSS a fost arestat, la 8 februarie 1938, și condamnat la moarte „pentru apartenență la o organizație teroristă și de spionaj troțkistă”. A fost împușcat la 10 februarie 1938;

Nicolai Avilov – primul comisar al poporului pentru comunicații (poștă și telegraf). Ulterior, din 1928, a condus mari întreprinderi, iar din 1929 a devenit primul director al fabricii de mașini agricole din Rostov - Rostselmaș. La 19 septembrie 1936 a fost arestat sub acuzația activității teroriste. La 12 martie 1937, Colegiul Militar al Curții Supreme a URSS l-a condamnat la moarte sub acuzația de participare la o organizație teroristă contrarevoluționară. A fost împușcat la 13 martie 1937;

Pavel Dîbenko – membru al primului Sovnarkom, parte a narkomat-ului pentru Afaceri Militare și Navale (alături de Antonov-Ovseenco și Krîlenco). A deținut un șir de alte funcții înalte. La Plenara din 1938 a Comitetului Central al Partidului Comunist al Bolșevicilor a fost criticat de Stalin pentru degradare morală (relații amoroase cu diplomata sovietică Alexandra Kollontai) și beție. A fost arestat la 26 februarie 1938 și acuzat de participare la o conspirație militară fascistă în Armata Roșie, de spionaj în favoarea SUA și legături cu călăul țăranilor, Tuhacevski. A fost torturat, văzându-se nevoit să pledeze vinovat pe toate acuzațiile, cu excepția spionajului. La 29 iulie 1938, Dîbenko a fost condamnat la moarte și împușcat imediat;

Nicolai Krîlenco – membru al primului Sovnarkom, parte a narkomat-ului pentru Afaceri Militare și Navale. Din martie 1918, membru în Consiliul de administrație al Comisariatului Poporului de Justiție, iar din mai 1918 - Președinte al Tribunalului (Suprem) Revoluționar. Organizator al represiunilor în masă, fondator al sistemului judiciar și procuraturii sovietice. A fost arestat la 31 ianuarie 1938 și acuzat de legături cu organizația antisovietică de dreapta condusă de Buharin, precum și de crearea unei organizații subversive în organele de justiție. La 29 iulie 1938 a fost împușcat, fiind învinuit drept membru al „organizației contrarevoluționare fascist-teroriste a alpiniștilor și turiștilor”;

Vladimir Muliutin – primul comisar al poporului pentru Agricultură. A ocupat și alte funcții înalte guvernamentale. Din 1928 până în 1934 a fost vicepreședinte al Comitetului de Stat de Planificare al URSS. La 26 iulie 1937 a fost arestat, iar la 29 octombrie 1937, a fost condamnat la moarte pentru apartenența la organizația contrarevoluționară a „dreptei”. La 30 octombrie 1937 a fost împușcat;

Gheorghi Oppokov – primul comisar al poporului pentru Justiție. A ocupat și funcții înalte de conducere în Comitetului de Stat de Planificare al URSS, a fost membru al Biroului Comisiei de Control Sovietic din cadrul Consiliului Comisarilor Poporului din URSS. În iunie 1937 a fost arestat și, prin condamnarea Colegiului Militar al Curții Supreme a URSS, a fost împușcat la 30 decembrie 1938;

Alexei Rîkov – primul comisar al poporului pentru Afaceri Interne, cel care a semnat decretul istoric privind crearea miliției sovietice. După moartea lui Lenin, din februarie 1924 a condus oficial guvernul sovietic – Sovnarkom-ul. În 1937 a fost exclus din partidul bolșevic și arestat, la 27 februarie 1937. În timpul interogatoriului a pledat vinovat, ca parte a blocului antisovietic troțkist. La 13 martie 1938 a fost condamnat la moarte, iar la 15 martie a fost împușcat;

Alexandr Șleapnikov – primul comisar al Muncii. În 1936 a fost acuzat de conducerea organizației contrarevoluționare „Opoziția muncitorească”, care a pregătit un act terorist împotriva lui Stalin. Pe 2 septembrie 1937 a fost împușcat;

Ivan Teodorovici - primul comisar al poporului pentru probleme Alimentare. Ulterior a fost membru al Colegiului Comisariatului Poporului pentru Agricultură. A fost arestat la 11 iunie 1937 și condamnat la moarte de Colegiul Militar al Curții Supreme a URSS, la 20 septembrie 1937, sub acuzația de participare la o organizație teroristă antisovietică. A fost împușcat în aceeași zi;

Lev Troțki – primul comisar al poporului pentru Afaceri Externe. „Demonul revoluției bolșevice”, care a avut un rol determinant în puciul din 7 noiembrie 1917 a fost nevoit să părăsească URSS în 1929 în calitate de emigrant politic. A fost executat în august 1940 la comanda conducerii URSS de către agentul NKVD, Ramon Mercader, decorat ulterior cu cea mai înaltă distincție - Erou al URSS, pentru executarea lui Troțki.

Ceilalți trei membri ai primului Sovnarkom: Victor Noghin, primul comisar al poporului pentru Comerț și Industrie; Ivan Scvorțov-Stepanov – primul comisar al poporului pentru Finanțe; și Anatoli Lunaciarski – primul comisar al Învățământului Public, au avut marele noroc să fi decedat până la declanșarea marii terori, adică să moară netorturați. Nu încape îndoială că dacă ar fi ajuns să trăiască până în 1937, ar fi fost demascați ca dușmani ai poporului, torturați și împușcați, la fel ca și colegii lor. Asta mai cu seamă că doi din cei trei fusese responsabili de finanțe, comerț și industrie. Lunaciarski ar fi fost executat pentru că promova renunțarea la alfabetului chirilic și trecerea limbii ruse la alfabetul latin. În 1929, Linaciarski a format o comisie pentru latinizarea alfabetului rus, iar procesul de latinizare globală s-a decis să se înceapă cu romanizarea limbilor minorităților naționale. Iosif Stalin, care a fost primul comisar al poporului pentru problemele naționalităților și se considera expert în probleme naționale ar fi găsit, cu certitudine, motive pentru a-l executa pe Lunaciarski. Ecourile politicii naționale sovietice noi le-am resimțit în Republica Moldova în procesul de disoluție a URSS, când a fost inspirată rebeliunea separatistă tocmai pentru trecerea limbii băștinașilor la alfabetul latin. Ce atentat îngrozitor la unitatea poporului sovietic, bazele căruia au fost puse de comisarul leninist - Lunaciarski.

Așadar, primul guvern sovietic a fost unul compus din spioni și dușmani ai poporului. Cel care a declanșat marea teroare pentru executarea dușmanilor poporului – Iosif Stalin, era criminal cu acte în regulă, unul extrem de periculos, așa cum îl cunoaștem din documentele oficiale ale instituțiilor de drept din Imperiului rus. În ajunul declanșării marii terori, în editorialul gazetei Pravda din 12 aprilie 1936, Stalin a fost încununat drept părinte al popoarelor din URSS, care ca orice părinte și-a arogat dreptul să-și pedepsească supușii. Abia peste 20 de ani, la congresul al XX-lea al PCUS, în discursul din 25 februarie 1956, noul lider al URSS - Nichita Hrușciov, a condamnat Cultul personalității și consecințele lui, dând o apreciere activității lui Stalin.

Detaliile menționate sunt importante pentru ca nostalgicii după URSS și modalitatea de gestionare a imperiului sovietic să-și împrospăteze memoria pentru a se elibera de himerele trecutului. Eventual, nostalgicii trebuie să accepte că au așteptări exagerate, dacă cred cumva că revoluția șoristă ar putea avea efecte similare celor ale revoluției bolșevice. Singura asemănare între bolșevici și șoriști este că ambele grupări practicau jafurile bancare și punea la cale destabilizarea statului de peste hotare. Da, de sigur, șoriștii și bolșevicii mai au în comun și intenția de constituire a colhozurilor...

Liderii tineretului comunist – dușmani ai poporului

În mod curios, printre nostalgicii după URSS, se regăsesc aproximativ 15-20% din tinerii, care s-au născut după disoluția imperiului sovietic (vezi pagina 74). Este rezultatul propagandei comuniste. În acest context merită menționat faptul că PCRM a marcat recent, la 29 octombrie, și aniversarea a 104 a comsomolului leninist, agitând tinerii să adere la organizația lor comsomolistă. Ceea ce nu le spun comuniștii moldoveni tinerilor nostalgici este că primii 7 lideri ai comsomolului leninist, din perioada 1918 – 1938, au fost identificați și ei drept dușmani ai poporului. Șase dintre aceștia au fost condamnați la moarte de justiția sovietică, fiind împușcați. Doar unul dintre ei a fost, pur și simplu, condamnat la 16 ani de pușcărie, cu executarea în lagărele din Norilsk și Magadan.

Întrebarea care se impune este – de ce ar vrea tinerii din Republica Moldova să facă parte din organizații comsomoliste, dacă acestea au fost constituite și conduse de dușmani ai poporului? Tinerii moldoveni în care a fost inoculată artificial nostalgia după URSS ar trebui să cunoască toate efectele revoluției roșii din 7 noiembrie 1917. La urma urmei, tot liderii comsomoliști, sovietici, la congresul al XXII-lea al comsomolului, din 27-28 septembrie 1991, liber și nesiliți de nimeni, au adoptat decizia privind disoluția organizației comsomoliste. Care ar fi sensul reanimării fosilelor comuniste?

Concluzii

Nostalgicii după URSS își pun actualmente speranțele în eventuala revoluție șoristă. Aventurierii șoriști, spre deosebire de cei bolșevici, nu au ideologie, dar în schimb au foarte mulți bani, destul de mulți pentru destabilizarea situației din Republica Moldova. În urma eventualei destabilizări viața din Republica Moldova va deveni mult mai dificilă.

Legăturile și suportul Partidului Șor din partea cercurilor politice din Federația Rusă trebuie tratate cu seriozitate, fiindcă susținători președintelui Putin urmăresc refacerea imperiului rus, în niciun caz în versiunea lui sovietică, care și-a demonstrat viciile incurabile. Totuși, regimului putinist, umilit de armata ucraineană, nu-i va arde să susțină material revoluția șoristă.

Cetățenii moldoveni ar trebui totuși să însușească că încercările de a imita revenirea la valorile sovietice înseamnă revenirea la statul totalitar, care în orice circumstanțe este preocupat de identificarea dușmanilor poporului pentru a-i extermina. URSS a demonstrat acest lucru, dezvoltându-se cumva doar atâta timp cât a practicat teroarea. După moartea tiranului Stalin, odată cu slăbirea terorii, regimul sovietic a intrat treptat pe panta degradării: conducerea lui Nichita Hrușciov a fost una voluntaristă; cea a lui Brejnev și a elitelor sibarite a fost marcată de stagnare; reformele începute de Andropov l-a împins în prim plan pe Gorbaciov, cu intenția de restructurare a regimului sovietic, lucru care s-a dovedit a fi imposibil.