Între timp, societatea din regiunea transnistreană rămâne afectată de campanii de propagandă și dezinformare, lipsa pluralismului de opinii și a unei societăți civile autentice. Drepturile omului sunt încălcate în mod continuu de către așa-zisele autorități transnistrene, iar uneori aceste ilegalități se petrec chiar sub ochii noștri, în dreapta Nistrului. Pe de altă parte, aproape 80% din oamenii din orașele și satele de pe malul drept se declară nemulțumiți de acțiunile conducerii Republicii Moldova pe dimensiunea soluționării conflictului transnistrean, conform Barometrului Opiniei Publice din februarie 2021.

Sunt Cristina Popușoi și vă invit să ascultați o nouă ediție a podcastului „Noi și Europa”, dedicată zilei de două martie. Am vorbit cu doi foști vicepriminiștri pentru reintegrare și un specialist în domeniul drepturilor omului, pentru a înțelege mai bine de ce la 29 de ani de la izbucnirea conflictului de pe Nistru, diferendul rămâne nesoluționat, iar procesul de negocieri – fără orizonturi clare.

Alexandru Flenchea a fost Viceprim-ministru pentru reintegrare în perioada noiembrie 2019 –martie 2020. El crede că cheia soluționării conflictului de pe Nistru se află la Chișinău.

Domnule Flenchea, cât de mult contează că forțele politice din Republica Moldova să găsească un consens în soluționarea problemei transnistrene, o problemă care persistă, iată, de aproape trei decenii?

Consensul forțelor politice este crucial pentru ca să putem avansa în procesul de reglementare transnistreană și să ajungem la rezultatul pe care ni-l dorim. În linii mari, acest consens există. În linii mari. Nu avem forțe politice în Republica Moldova, cel puțin vorbim de mainstreamul politic de la noi din țară, care să constate faptul că Transnistria este parte componentă și inalienabilă a Republicii Moldova, care să conteste faptul că suntem un stat suveran în hotarele noastre internațional recunoscute și trebuie să putem să exercităm suveranitatea pe tot teritoriul țării, care să conteste faptul că în stânga Nistrului trăiesc cetățeni ai Republicii Moldova, în raport cu care statul nostru are aceleași obligații ca și în raport cu restul cetățenilor. Faptul că avem un asemenea consens și faptul că aceste lucruri nu au fost niciodată contestate de niciun actor politic cât de cât important pe arena politică a Republicii Moldova, retrospectiv, de la independență încoace, este important. Urmează să fie consens și pe detalii: cum să ajungem la acel obiectiv pe care ni l-am propus și acest lucru este cel mai dificil. Aici este încă mult de lucrat. Mai mult decât atât, nu se poate avansa mai mult nici în soluționarea problemelor de ordin social-politic, social-economic și umanitar fără a aborda la modul cel mai serios subiectul de ordin politic și de securitate. De fapt, soarta protocolului de la Berlin și a subiectelor incluse în protocolul de la Berlin (extinse, ulterior) ne arată că s-a reușit realizarea a acelor subiecte care nu au intervenit prea mult peste subiecte legate de viitorul statut al regiunii în componența Republicii Moldova și de delimitarea de competențe între centru și regiune. De fapt, acordul privind înmatricularea unităților de transport din Transnistria, înmatricularea lor de către autoritățile constituționale și eliberarea plăcuțelor neutre a fost maximum din ce s-a reușit fără a vorbi la modul serios despre viitorul regiunii în componența Republicii Moldova. Eu constat că, mai mult decât atât, acorduri mai importante nu vor putea fi semnate, cu atât mai mult implementate, până nu schimbăm paradigma de negocieri. Deschizând un pic parantezele, din perspectiva rezultatului la care vrem să ajungem (vorbesc acum nu de aparențe, nu de ce se prezintă, vorbim de ce vrem/dorim ca țară), nimeni nu zice că, de azi și în fiecare zi, cei care reprezintă regiunea transnistreană în negocieri trebuie să vorbească despre statul reintegrat. Contează cum acționează, nu ceea ce spun. Până la un moment dat, eu, unul, ca și negociator în trecut, pentru mine contează mai puțin ce spun, contează ce fac. Dacă acționează în paradigma Republicii Moldova ca stat integru și cu Transnistria, care are un statut special în componența acestui stat, putem avansa foarte mult și în sensul reglementării politice a conflictului, și în sensul soluționării problemelor de ordin social-economic.

Dat fiind faptul că ați amintit în răspunsul dumneavoastră de pachetul Berlin Plus, domnule Flenchea, aș vrea să vă întreb, cum ar trebui să reacționeze Chișinăul la multiplele derapaje, chiar sfidări ale Tiraspolului pe marginea acestor protocoale, semnate atât de reprezentanții Tiraspolului, cât și de autoritățile constituționale de la Chișinău?

Republica Moldova este un stat suveran care își exercită suveranitatea pe tot teritoriul țării, cel puțin tinde spre asta. În procesul nostru de negocier, avem și jucători internaționali, avem mediatori și observatori care ne ajută să ajungem la acorduri și înțelegeri în relația dintre Chișinău și Tiraspol. Însă din momentul în care un acord sau altul este semnat, se aplică inclusiv semnăturile partenerilor noștri internaționali. Când ajungem la etapa de implementare a lui, aici rămâne doar statul Republica Moldova. Ca stat suveran, nu putem să ne permitem ca actori externi să intervină peste felul în care statul Republica Moldova își exercită suveranitatea, inclusiv în raport cu regiunile sale. De aceea, ține de noi, de felul în care se construiesc relațiile, legăturile în cadrul acordurilor semnate. Un lucru pe care nu pot să-l trec cu vederea e felul în care se implementează acordurile semnate între Chișinău și Tiraspol, cât de eficiente sunt. De regulă, se vorbește despre voința politică sau lipsa acesteia. Binevoința politică este ceva foarte greu de măsurat, foarte greu de cântărit și chiar de de definit. Convingerea mea este că funcționează bine acele acorduri unde există interesul reciproc între părți. Atunci când fiecare dintre părți, Chișinău, respectiv Tiraspol, își vede beneficiile pe termen scurt și pe termen lung și, nu mai puțin important, văd și beneficiul comun, cât există interes al ambelor părți, acordurile funcționează. În momentul în care, din oricare motiv, încetează să existe interesul în mod obiectiv, acordulurile nu mai funcționează. Așa a fost pe întreg parcursul procesului de negocieri și ăsta este un lucru pe care nu trebuie să-l uităm. Acordurile pe care le semnăm, Chișinăul și Tiraspolul, nu au un statut juridic, sunt doar acorduri politice. Respectiv, realizarea lor depinde de felul cum acționăm, depinde dacă avem sau nu interesul să mergem mai departe în implementarea lor.

Domnule Flenchea, o ultimă întrebare. Din punctul dumneavoastră de vedere, au fost suficienți 29 de ani pentru a soluționa conflictul de pe Nistru?

Dacă nu am ajuns încă la soluționare, înseamnă că nu au fost suficienți. O altă întrebare este cum a fost folosit timpul pe care l-am avut până acum, cât de eficient a fost folosit, dacă am avut sau nu rateuri, oportunități ratate. Cu siguranță, am avut. Au fost mai multe. Ele țin și de felul în care a fost și este gestionat hotarul moldo-ucrainean: cu realizări, dar și oportunități ratate, inclusiv anul trecut. Au fost și oportunități ratate în sensul de posibile acorduri. Suntem acolo unde suntem și contează ce facem mai departe. Să luăm aminte de greșelile din trecut și să nu le repetăm. Să ne învățăm lecțiile și să nu avem aceleași rateuri în fiecare an. Lucrurile se schimbă. Ați văzut și anunțul de la începutul săptămânii privind schimbările care vor avea loc la hotarul moldo-ucrainean începând cu 1 septembrie 2021. Este o decizie care a fost luată încă acum un an. A fost amânată, dar din momentul în care a fost făcut anunțul public de către cele două părți, de către cele două state, inclusiv la nivelul prim-ministrul interimar, cred că aceste lucruri sunt deja ireversibile și pot doar să mă bucur că proiectele pe care le-am inițiat acum mai bine de un an, acum dau roade în prezent. Cheia soluționării se află la Chișinău și dacă noi, cei de la Chișinău nu o putem găsi, este exclusiv vina noastră.

Sau e foarte bine ascunsă cheia și păzită.

E ascunsă la noi în casă oricum. Noi suntem stăpâni la noi acasă.

Dialogul și voința politică sunt principalele elemente care pot contribui la soluționarea conflictului din regiunea transnistreană, crede și Cristina Lesnic, responsabilă de portofoliul de integrare în Guvernul Filip, apoi în Guvernul Chicu.

Eu cred că întotdeauna există o speranță și această speranță există atunci când avem un consens larg între toate puterile de stat. Aici mă refer și la Parlament, și la Președinție, și la Guvern. Este vital să existe un consens unic privind conceptul de identificare a unei soluții politice pentru conflictul transnistrean. Până la urmă, această voință politică trebuie să fie tradusă în viață doar dacă există acest consens comun. Eu am să pornesc de la faptul că problema transnistreană, probabil, nu este în top subiecte prioritare pentru toți cetățenii. Dacă vom vedea unde se regăsește acest subiect în lista tuturor îngrijorărilor și problemelor cotidiene ale Republicii Moldova, vom observa că localnicii și, în general, cetățenii, vor plasa acest subiect undeva în top 10. Deci, din acest considerent, această problemă fie este amânată pentru că este prea complexă și dificilă, fie că, câteodată, există divergențe cu privire la modul de soluționare a acestui subiect. Uneori, ne mulțumim cu niște chestii mărunte și lăsăm subiectele complicate pe mai târziu, în timp ce ele trebuie să fie soluționate în paralel. Eu aș vrea să vă zic că, cu siguranță, toți cei care au lucrat în Biroul Politicii de Reintegrare și au fost în fotoliul Vice-premierului pentru reintegrare au această experiență și expertiză pentru a ajuta toate formațiunile politice să găsească acest consens la nivel de Președinție, Parlament, Guvern. Este important ca această platformă să fie activată, în sens propriu al intereselor Republicii Moldova. De aici trebuie să pornim, de la suveranitate, de la interesul cetățenilor Republicii Moldova, de la integritatea teritorială a Republicii Moldova și de la securizarea frontierelor Republicii Moldova.

Doamna Lesnic, dumneavoastră credeți că putem avansa în soluționarea acestui conflict fără a pune în prim-plan problemele de politică și de securitate, probleme care sunt cunoscute în societatea noastră ca fiind parte a așa-numitului coș tre?

Este greșit să vorbim despre aceste coșuri numerotându-le. În agenda de discuții între Chișinău și Tiraspol și cea care este aprobată în formatul 5+2, nu există nici numerotarea acestor coșuri, nici condiționarea lor pentru implementare. Există o formulă consacrată la nivelul tuturor declarațiilor OSCE, unde este indicat expres că participanții în procesul de negocieri discută toate coșurile și toate subiectele din aceste coșuri. Nu există nicio condiționare de a discuta subiecte care există în coșul trei. Aceasta este opera pe care o oferă Tiraspolul tuturor actorilor implicați. Ei consideră că acest subiect este foarte complicat și trebuie să vină odată cu o soluție politică. Anul 2020 a demonstrat că problemele ignorate ca securitatea, drepturile omului, care se regăsesc în diferite coșuri, trebuie să fie discutate în paralel. Vreau să vă zic că această formulă a fost consacrată pe parcursul mai multor președinții și teoria conform căreia coșul trei s-a deschis sau nu s-a deschis, nu corespunde documentelor semnate. Deci, noi putem să discutăm toate subiectele din toate coșurile în paralel.

Aș vrea să vorbim și despre o strategie națională de reintegrare. Din punctul dumneavoastră de vedere, cine ar trebui să elaboreze această strategie?

Cu siguranță, orice strategie națională, aici vorbind de o strategie națională care include și elemente de statut, de securitate, trebuie să descrie parametrii tehnicii ai soluției politice pentru reglementarea conflictului transnistrean. Această strategie trebuie să descrie, de fapt, procesul prin care ajungem la reintegrarea de facto a Republicii Moldova, cu toate elementele și atribuțiile sale suverane. Este nevoie ca toți actorii interesați de acest proces (mediul academic, funcționarii publici, partidele politice, puterile de stat) să contribuie și să accepte acest document, validat de cetățenii Republicii Moldova și aprobat în Guvern.

Cât de importantă este implicarea partenerilor externi ai Republicii Moldova în soluționarea diferendului transnistrean?

Sigur că acest conflict este deseori comparat cu alte conflicte la nivel internațional, lucru discutat și în cadrul diferitor organizații internaționale. După mine, trebuie să urmărim interesul național al Republicii Moldova, pentru că îmi dau bine seama că escaladarea conflictului nu reprezintă doar o provocare pentru limitele securității naționale, dar atrage și atenția organizațiilor internaționale și a altor state. Este adevărat că implicarea partenerilor externi trebuie să derive din faptul că noi avem un interes național, că ne luptăm ca suveranitatea, independența și integritatea teritorială a Republicii Moldova să fie respectate. Vom observa că toată lumea declară pe platformele internaționale că recunosc aceste atribute suverane ale Republicii Moldova, fapt care ne permite, și noi facem uz de acest drept, să elaborăm și să concepem o strategie la nivel intern, după care să o discutăm într-o oarecare măsură și cu partenerii internaționali. Investim în securitate și investim în ideea ca și cei din afara Republicii Moldova să înțeleagă că suntem, ca stat, și furnizori de securitate pe plan internațional. Înghețarea dialogului nu a avut un impact pozitiv. De aceea, revenirea la o anumită interacțiune/discuție dintre ambele maluri ale Nistrului ar putea fi eficientă. Atunci când nu comunicăm, în locul nostru comunică alții. Aceasta a fost situația în care nu am avut un dialog. Din 2005, de când este aprobată legea, nu am reușit să evacuăm în totalitate munițiile și nu am reușit să facem o evaluare în Zona de Securitate (posturi, persoane care se află acolo ilegal, etc). Ar putea fi un proiect de viitor. Acest lucru ar contribui la înțelegerea nivelului de securitate în Republica Moldova. Avansarea dialogului are și o componentă subiectivă, legată de evoluția climatului politic în Republica Moldova, care a influențat și procesele ce țin de reglementarea conflictului transnistrean. Avem guverne funcționale - unele procese pot continua, nu avem guverne funcționale - dinamica este mai slabă. Este cert că soluția pentru reglementarea conflictului transnistrean trebuie să se găsească în Republica Moldova. Aceste documente trebuie să fie elaborate în Republica Moldova și nu în afara țării, pentru că noi trebuie să luăm în calcul atât interesul cetățeanului, interesul de securitate și apărare al Republicii Moldova ca stat independent, indivizibil, suveran, cu teritoriile foarte bine delimitate. Să ne securizăm frontierele pe segmentul central al Republicii Moldova, la frontiera dintre Republica Moldova și Ucraina.

Doamna Lesnic, de ce credeți că procesul de soluționare al acestui conflict tărăgănează de trei decenii?

Natura conflictului, de la începutul lui, a evoluat în mod diferit. Noi nu putem să zicem că avem aceeași situație ca în 1992. Este evident că pentru a identifica o soluție comună este nevoie de voință politică și un consens larg. Pe parcursul acestor ani au existat abordări diferite, poziții diferite, factori care au influențat pozitiv sau mai puțin pozitiv acest proces pentru care noi nu am ajuns să avem un document. La anumite etape au existat anumite soluție care, la etapa respectivă, e posibil să nu fi fost cele mai bune pentru a găsi această soluție politică pentru reglementarea conflictului transnistrean.

Aș vrea să referim și la situația drepturilor omului în regiunea transnistreană. Drepturile omului au fost încălcate acolo nu o singură dată. În anul trecut, anul 2020, oamenii au suferit și mai mult din cauza îngrădirii libertăților fundamentale pe care le au. Ce s-ar putea face ca cetățenii Republicii Moldova care trăiesc în stânga Nistrului să aibă parte de o viață mai bună, în care să li se respecte drepturile fundamentale?

Grupul de Lucru pentru Drepturile Omului a fost activat/reactivat abia în 2018. Trebuie să menționez că degradarea situației în regiunea transnistreană se datorează faptului că în 2020 Tiraspolul a adoptat o strategie de prevenire și combatere a terorismului si extremismului. Foarte multe fapte care nu plăceau conducerii sau elitei din regiunea transnistreană erau calificate drept căzând sub incidența acelui act normativ. Cele mai importante drepturi fundamentale, inalienabile, au fost violate. Mă refer la libertatea de exprimare, libera circulație, accesul la educație, accesul la asistență medicală garantată de Republica Moldova. Pe agenda formatului 5+2, înainte de a pleca din acest mandat, am propus să fie inclus pe agendă acest subiect legat de drepturile omului. Am pornit de la ideea că nu poți discuta despre drepturile economice atât timp cât nu discuți despre drepturile fundamentale ale omului: dreptul la viață, educație, libertate, etc. În momentul în care această linie directorie va fi susținută în continuare de actuala Viceprim-ministru pentru Reintegrare, noi vom putea să dezbatem acest subiect cu mai mult interes. În luna octombrie, în fiecare zi a lunii de joi, au fost aprobate declarații foarte dure la nivelul secretariatului OSCE de la Viena, în care foarte multe țări au venit cu declarații scrise privind încălcarea drepturilor omului în regiunea transnistreană. Aceste constatări sunt un precedent foarte grav pentru Republica Moldova, dar cu recunoaștere internațională. Ne oferă o premisă ca pe agenda formatului 5+2 să fie discutat, în primul rând, drepturile omului. Orice persoană care se află în dificultate are nevoie, în primul rând, de asistență medicală și de asistență juridică. Nu totul se rezolvă prin intentarea cauzelor penale. Atunci când unei persoane i s-a încălcat un anumit drept, în afara cadrului legal, avem nevoie de un act normativ care să stabilească sancțiuni politice pentru cei care se fac vinovați pentru oferirea unor astfel de instrucțiuni în regiunea transnistreană. În afara unui astfel de document, nu există posibilitatea impunerii unor anumite restricții. În cazul în care persoana deține cetățenia Republicii Moldova, este mai dificil să nu se intre într-o etapă numită exces de putere sau abuz de putere. Cu siguranță, cetățenii Republicii Moldova care locuiesc în stânga Nistrului au nevoie de protecția statului Republica Moldova și au nevoie să beneficieze de aceleași instrumente juridice de protecție a drepturilor sale de care beneficiază cetățenii care se regăsesc pe malul drept.

Pe lângă dialog și discuții politice, locuitorii regiunii transnistrene sunt cei care au cel mai mult de suferit. 2020 a fost anul în care drepturile omului au fost cel mai des încălcate în stânga Nistrului. Oamenii s-au pomenit mai des după gratii, iar libertatea de circulație le-a fost îngrădită, sub pretextul pandemiei. Explică avocatul Pavel Cazacu de la Asociația Promo-LEX, care monitorizează situația drepturilor omului în regiunea transnistreană.

Domnule Pavel Cazacu, dumneavoastră sunteți avocat în cadrul Asociației Promo-LEX, care supervizează ce se întâmplă cu situația drepturilor omului în regiunea transnistreană. Voiam să vă întreb, din această perspectivă, cum apreciați situația drepturilor omului în această regiune?

Da, într-adevăr, Asociația Promo-LEX, de mai bine de 17 ani, monitorizează situația în regiunea transnistreană. Pe parcursul timpului, am avut activități ce se referă la promovarea și protecția drepturilor omului. Pe de o parte, încercăm să monitorizăm, să ținem pulsul situației drepturilor omului în acest teritoriu. Pe de altă parte, în situația unor abuzuri grave, încercăm, cu colegii noștri, să oferim asistența juridică necesară, apelând la organele juridice relevante, atât la nivel național, cât și la nivel internațional. Dacă analizăm evenimentele produse în 2020, putem spune cu ușurință că anul 2020 ar putea să poarte titulatura de ,,anul încălcării drepturilor omului în regiunea transnistreană’’. Acest lucru a fost cauzat, în mare parte, de comportamentul administrației de la Tiraspol, pentru că, sub pretextul pandemiei, măsurilor sanitare, foarte multe acțiuni s-au îndreptat împotriva drepturilor și libertăților omului. Făcând o comparație cu anii precedenți, probabil că anul 2020 a fost unul dintre cei mai proști, dezastruoși din acest punct de vedere.

Vorbind despre un an dezastruos din punct de vedere al respectării drepturilor omului în regiunea transnistreană, haideți să facem o scurtă trecere în revistă a celor mai frecvente încălcări pe care le-am avut în acest an, dar și a celor mai răsunătoare procese, acțiuni de îngrădire a libertăților celor care locuiesc în regiunea transnistreană.

Spuneam anterior că anul 2020, cumva, se deosebește de ceilalți ani. În primul rând, anterior spuneam că este încălcată libertatea de circulație. Anul 2020 a atins sau a depășit acele linii roșii când regiunea s-a autoizolat definitiv. Administrația regiunii a instituit o așa-numită stare de urgență, similară celei de la Chișinău și, ca urmare, au fost aplicate o serie de restricții. Începând cu 17 martie 2020, când a fost instituită această stare de urgență la Tiraspol, au fost făcuți primii pași. Administrația regiunii transnistrene a decis să instaleze mai multe posturi noi de control, de bariere și blocaje artificiale pe perimetrul liniei administrative. În acest fel, au avut de suferit localitățile din Dubăsari, Bender, Căușeni și alte localități din zona de securitate. Cel mai important drept încălcat a fost libertatea de circulație. În același timp, au fost încălcate și alte drepturi. Unul din cele mai importante și răsunătoare este dreptul la libertate și siguranță. Începând cu mijlocul lunii octombrie 2020, mulți cetățeni ai Republicii Moldova au fost răpiți de pretinsele structurii de securitate de la Tiraspol, duși într-o direcție necunoscută de către persoane mascate, iar rudele lor până în prezent nu cunosc aproape nimic despre ei. Într-adevăr, unele dintre aceste persoane au fost între timp eliberate, însă 3-4 persoane continuă până în prezent să fie private de libertate în locurile de detenție din regiunea transnistreană fără a anunța rudele în ce condiții de detenție se află, statutul juridic al acestor dosare. În mod evident, drepturile acestora sunt încălcate.

Ce credeți că se poate face la nivel de autorități pentru a evita astfel de încălcări crase ale drepturilor omului? Ceea ce vedem, de-a lungul timpului, au fost doar niște condamnări pe care le-a făcut Chișinăul. Mă refer doar la niște condamnări la nivel de declarații și nu mai mult. Există poate alte acțiuni și alte pârghii pe care ar putea să le folosească autoritățile constituționale de la Chișinău pentru a-și apăra cetățenii care locuiesc în regiunea transnistreană?

Persoanele din stânga Nistrului cunosc că pentru actele pe care le comit nu vor păți absolut nimic. Declarațiile care se fac la Chișinău sau declarațiile de condamnare în privința abuzului sunt necesare, dar, evident, nu sunt suficiente. Partea pozitivă, dacă putem spune așa, în anul 2020, este dosarul în care, pentru fapte de tortură, răpire, care s-au petrecut în anul 2015, un fost colaborator al miliției transnistrene din orașul Camenca a fost condamnat, de către Judecătoria orașului Soroca, la 15 ani de detenție. Asta este una dintre soluții și probabil una dintre cele mai efective soluții, când persoanele care încalcă grav drepturile omului sunt trase la răspundere.

Domnule Cazacu, am auzit în răspunsul anterior că lipsesc, în Republica Moldova, acțiunile la unison. Și în acest context, am să vă întreb: cum credeți că poate fi atins un consens la nivelul decidenților politici pentru a soluționa acest conflict?

Nici măcar nu este nevoie de o analiză foarte aprofundată. Cred că oamenii observă acest lucru. Cel puțin în ultimii 3-4 ani, când între Parlament, Guvern, instituția prezidențială, existau mai multe polemici, inclusiv pe regiunea transnistreană. Cum poate fi această problemă rezolvată? Sincer, nu pot spune foarte multe, însă un lucru este sigur: problemele care vin din stânga Nistrului nu sunt suficient de bine documentate. În primul rând, când vorbim despre regiunea transnistreană, vorbim despre un teritoriu care nu este controlat de autoritățile constituționale. Pe de altă parte, acolo trăiesc peste 340.000 de cetățeni ai Republicii Moldova. Autoritățile constituționale ar trebui să se uite încă o dată peste cifre, peste impactul lipsei identificării unor măsuri și mecanisme de protecție a acestor locuitori, pentru că, în lipsa unor mecanisme de protecție, acești oameni rămân unu la unu în fața regimului de la Tiraspol și nu facem decât să fim complici ai acestor abuzuri.

Ați ascultat podcastul „Noi și Europa”, un produs al Institutului pentru Politici și Reforme Europene, dezvoltat în parteneriat cu Radio Chișinău, ZUGO și Fundația Konrad Adenauer. Ne găsiți și pe platformele de podcast și în emisie la radio. Eu sunt Cristina Păpușoi și vă dau întâlnire luna viitoare, ca să discutăm împreună despre realitățile europene.