Victor Buruiană a editat 12 albume muzicale și a primit distincții precum ordinul Ștefan cel Mare și Sfânt, al Mitropoliei Basarabiei. Unul dintre barzii și simbolurile perioadei renașterii naționale, compozitorul a fost alături și de apărătorii țării noastre, în tranșeele din timpul războiului de pe Nistru, din 1992.

Provine dintr-o familie cu tradiție bogată în domeniul tehnic, dar și având mai multe generații de slujitori ai altarului. El a depănat din amintirile sale despre bunici și destinul acestora în perioada comunistă. De asmenea, despre părinții, care și-au adus contribuția importantă la construcția și dezvoltarea studiuoului “Moldova-film”, a televiziunii și despre cele mai importante etape ale carierei Domniei sale.

Bunicii și străbunicii erau parte a păturii intelectuale a Basarabiei.

„Bunicii mei, ambii au fost preoți. La fel străbunicii și stră-străbunicii, care erau originari din Trușeni, din Iași, din Humulești, Piatra-Neamț și din Chișinău. Deci mai multe generații dintre ei și-au făcut studiile la Chișinău, la Iași, la Cernăuți. Se zice că genele se educă. Și este adevărat, pentru că într-o familie în care oamenii citesc, învață, se adună cărți, biblioteci. Bineînțeles, omul învață să gândească, să citească, să învețe. Și, din păcate, nu era foarte mare pătura de intelectuali în Basarabia. De altfel, în toată lumea nu era așa de mare, în prima parte a secolului XX. Iar cei care au existat în Basarabia, au fost în mare parte nimiciți. Lumea nu știe, dar a fost un moment în istoria Basarabiei, în anii 40, când a fost anunțat ultimatumul sovietic de retrocedare a Basarabiei, atunci, în centru, lângă Catedrală, s-au adunat intelectualii basarabeni, ca să discute - ce facem, plecăm, ne retragem sau rămânem? Și au fost păreri diferite. Unii au spus că rușii o să ne ucidă, trebuie să plecăm. Alții au spus că nu putem lăsa poporul fără intelectualitate. Trebuie să rămânem. Ei bine, majoritatea celor care au rămas au fost într-adevăr nimiciți. Printre ei au fost și unii membri din familia mea. Mi-a povestit despre această întâlnire un prieten de familie și profesorul meu de la Universitatea Tehnică, profesorul Aurel Marinciuc. Bineînțeles, am avut în primul rând un foarte mare noroc, pentru că așa s-a întâmplat ca familiile și a mamei, și a tatei, să supraviețuiască acestei perioade din 40 până în 54. Bunicul de pe tată a fost prevenit în 49, când a avut loc deportarea, chiar de un om care a făcut listele. Pentru că locuind în satul Cărpineni (astăzi raionul Hâncești), a fost un om foarte stimat în sat, a organizat multe lucruri. Am fost, apropo, acum vreo 3 ani, împreună cu unchiul meu, la Carpineni, unde a avut loc o întâlnire a istoricilor. Au fost oameni care se apropiau și spuneau, că până acum îl pomenesc pe părintele Andronic. Au trecut 60 și ceva de ani de când a plecat din sat. Și a continuat să fie preot în sat chiar și în perioada comunistă Ambele familii ale bunicilor mei s-au refugiat în 44 în Oltenia. Dar acolo au fost găsiți de kgb-iști și au fost aduși înapoi în Basarabia”, relatează invitatul emisiunii.

Vizavi de actualul spital „Toma Ciorbă”, erau interogați basarabenii recuperați din România, ca să vadă ce să facă cu ei - să-i deporteze, să-i împuște sau să le dea drumul.

„Ambele familii ale bunicilor mei s-au refugiat în 44 în Oltenia. Dar acolo au fost găsiți la kgb-iști și au fost aduși înapoi în Basarabia. Bunicul de pe mamă era singurul din neamul meu, care era în prima generație de preoți.  El era foarte speriat, nu știa, nu înțelegea ce vorbesc oamenii ăștia în jurul lui. Dar norocul era că bunica vorbea la perfecție limba rusă. Au fost aduși în lagărul de triere care - iarăși lumea nu știe despre asta, - a fost pe locul unde se află acum Parcul „Dendrariu” din Chișinău. Acolo a fost un lagăr unde erau aduși basarabenii recuperați din România. Erau triați într-un bloc al actualului Institut de Medicină, care e la colț de strada cu Stefan cel Mare, vizavi de actualul spital “Toma Ciorbă”. Acolo erau interogați basarabenii, ca să vadă ce să facă cu ei - să-i deporteze, să-i împuște sau să le dea drumul acasă. Și atunci au aflat că bunica știe limba rusă și câteva luni a fost interpretă. Au rugat-o, hai să zicem așa, să traducă interogatoriile.

După o vreme, probabil, când s-au epuizat, lagărul a fost închis și au fost trimiși acasă. Bunicul de pe tata, cum spuneam, a fost prevenit și toată familia a dormit trei zile și nopți în porumb, ca să nu fie prinși. Dar aici este și o latură negativă, pentru că ei aveau de fapt o listă. Și dacă nu găseau pe cineva, luau pe alții. Un alt exemplu, bunicii soției mele, care erau boierii Popa, din Rudi, aveau o moșie acolo. După război s-au angajat să lucreze învățători. Și în 49, când a fost deportarea, ei tocmai plecaseră la niște prieteni într-un alt sat, departe, și se întorceau cu brișca acasă spre dimineață, în noaptea când s-au făcut deportările. Și la marginea satului i-a întâlnit un om din sat, care le-a spus: „Nu vă întoarceți acasă, că vă așteaptă!”. Ei au întors brișcă și au plecat într-un alt sat, unde toată viața au lucrat învățători. Au rămas doar cu hainele care erau pe ei, pentru că conacul, din câte știu astăzi, este muzeul satului Rudi. Deci un alt caz când basarabenii au scăpat de urgie cu ajutorul unor oameni care i-au prevenit”, povestește invitatul emisiunii.

Bunica - studenta lui Nicolae Iorga, era mereu cu cartea în mână.

„Îmi amintesc că și bunicul și bunica citeau foarte mult, părinții tatălui meu. Pe bunica o țin minte mereu cu cartea în mână. Ea, apropo, a fost studenta lui Nicolae Iorga la istorie, la Iași, unde și-a făcut studiile universitare. Studiile bunicii mele care s-a numit Liuba Bobeică, apoi Buruiană, au început de la începutul secolului XIX-lea, când Bănulescu-Bodoni a înființat seminarul teologic din Chișinău. Și doi băieți ai lui Vasile Bobeică, care era unul preot-paroh aici la Chișinău, la Biserica Sfântul Ilie, au fost în prima grupă de studenți la seminarul teologic din Chișinău”. Bunicul a făcut vaccinarea în satul Gârlea, care acum e parte a satului Costești Bunicul cunoștea vreo 5 sau 6 limbi. Și se trage din Adam Buruian din Iași, care a făcut seminarul la Iași și a primit numire în satul Drăgușenii, acum zona Hânceștilor. El citea, traducea, era curios, avea niște cărți de prin secolul XVI-lea. Îmi citea și mie, îmi povestea. Cred că de la el am și învățat să cânt. Practic, am crescut în biserică, pentru că atunci când rămâneam la bunici, bunicul mă ducea la slujbe...

Preoții erau primii oameni care făceau studii, pe vremuri. Erau oameni cărturari și folosind, într-un fel credința oamenilor, frica de Dumnezeu, ei îi învățau pe ceilalți cum trebuie să fie un om adevărat, deci ăsta era preotul. Ne-a mai povestit bunicul de pe mamă, că el a făcut vaccinarea în satul Gârlea, care acum e parte a satului Costești, Ialoveni, pentru că mortalitatea la copii era foarte ridicată în perioada interbelică. Erau o serie de infecții, care îi coseau. Căutând prin arhive, făcându-mi arborele genealogic, am dat de familii care au pierdut într-o săptămână 5 copii din cauza infecției. Deci preotul avea cea mai mare influență în sat. În plus, la seminar, la facultate, preoții învățau muzică ca la conservator, limbile ca la filologie, istoria ca istoricii. Și învățau și medicină. Pentru că nu erau încă medici în sate, la el se adresa lumea când avea probleme. Deja mai târziu au apărut și niște centre medicale pentru câteva sate.  De fapt, primele spitale au fost înființate de un preot, de Sfântul Vasile cel Mare, așa ca da, într-adevăr, primii savanți au fost preoți, au fost călugării. Pentru că ei în primul rând știau carte și dacă știi carte, dacă ai învățat să citești, asta e deja o obișnuință care trebuie să o satisfaci permanent”.

Datorită unei super-antene instalate acasă de tatăl său, unul dintre întemeietorii studioului „Moldova-Film”, atât familia, cât și intelectualii de atunci puteau să privească televiziunea română în plină perioadă comunistă.

„Rusificarea în Basarabia a început din perioada țaristă. Oamenii, preoții în primul rând, erau rusificați pentru că făceau studiile în limba rusă. Și eu am făcut facultatea în limba rusă, pe timpul sovietic. Și știu cum e, practice, să uiți de ce origine ești.

Tatăl meu a fost primul din neamul meu, care a fost inginer.  Eu, de fapt, toată expertiza inginerească am luat-o de la el. Tata cu mâinile lui făcea lucruri uimitoare! Și cel mai important lucru pentru mine, pe care l-a făcut el, a fost o antenă enormă. La al doilea nivel, pe tavan, a agățat o antenă cât toată camera. De fapt erau patru antene unite împreună, ca să amplifice mai mult semnalul și să putem recepționa Televiziunea Română.  În casa noastră se adunau intelectualii din Chișinău, în primul rând de la studioul „Moldova-Film”, unde tatăl meu a fost director tehnic și locțiitorul directorului. Practic, el l-a proiectat și l-a construit. Deci, scriitori, operatori, ingineri de sunet etc., se adunau la noi ca să privească Televiziunea Română. Printre ei erau Ion Ungureanu, Gheorghe Vodă, Grigore Grigoriu, care era și vecin cu noi, ș.a. Și locul actual pe care este amplasat „Moldova Film”, l-a ales tata. Atunci când a devenit el șef al studioului, după ce și-a făcut studiile de inginer de cinematografie la Moscova. Studioul de film se afla atunci în clubul polonez, în centrul orașului, lângă actuala Președinție. A vrut să extindă, că nu aveau unde lucra acolo. Practic, erau câteva căsuțe de un nivel. Și a mers la conducere, s-a rugat și i s-a repartizat loc undeva acolo, în afara orașului, asta era prin anii 50. Atunci se numea ”șoseaua Kotovsk”, la 4 km de Chișinău, între livezi. Până la urmă s-a decis să se construiască, vizavi de „Moldova-Film” și televiziunea, unde a lucrat mama mea. Am crescut și eu pe coridoarele televiziunii. Strada Miorița, unde acum e Casa Radio, de-a lungul căreia s-a construit Moldova-Film, pe atunci era pur și simplu un drum de țară…”, povestește invitatul emisiunii „Memorial Basarabean”.

Rus get-beget, alături de cei peste 90 de procente din chișinăuieni. Limba română a reînvățat-o în anii 90, cu dicționarele.

„Eu eram rus - peste 90 de procente din locuitorii  Chișinăului eru rusofoni. Erau ruși, erau ucraineni, erau evrei foarte mulți în Chișinău, nu puteai vorbi românește. Or, părinții erau foarte ocupați. Tata construia ”Moldova-Film-ul”, mama construia televiziunea, veneau doar să doarmă acasă. Deci eu vorbeam numai rusește. Bunicii, care știau la perfecție rusa, făceau cheful nepotului și vorbeau cu mine rusește. Asta a fost până la școală. Practic, până în clasa a 4-a. Când am ajuns la obiecte cu profesori - profesoară de română, care a fost o femeie extraordinară, la început mă ura pentru că nu vorbeam românește. Dar în scurt timp am recuperat și am devenit foarte buni prieteni!

La un moment dat, când a început renașterea națională, am vrut și eu să vorbesc corect limba. Când un coleg de serviciu m-a întrebat ce înseamnă cuvântul artă - a apărut atunci un amplificator, ce se numea „Arta” -  eu n-am știut să-i răspund. Adică atât de tare uitasem deja româna, încât nu puteam să traduc în rusă cuvântul artă. Și atunci am zis - gata! Am luat la serviciu dicționarele și tot ce făceam, făceam în română, traduceam documentația, etc. Și cred că într-un an, am recuperat. Totul era depozitat, era nevoie de practică, pentru orice ai nevoie de practică”, își amintește invitatul emisiunii.

De la inginer, la folkist. Piesa cu care venea la toate mitingurile era despre limba română.

„Muzica fiind pasiunea mea, la un moment dat, antrenându-mă în Mișcarea de Renaștere Națională, am început să compun cântece folk. S-au întâmplat lucrurile mai serios atunci când am organizat Festivalul de Muzică Folk –„Galbenă Gutuie”... În 92 l-am întâlnit pe Iulian Filip, proaspăt numit șef al Direcției Cultură a Primăriei Chișinău, m-a întrebat: „- Ce faci?”; „- Nu fac nimic, Academia a murit, caut de lucru”, i-am răspuns. M-a făcut regizor la primărie. Deci activitatea de compozitor, practic muzica, am luat-o în serios, ca să spunem așa, în anii 90, în perioada Renașterii Naționale.

„Închinare”, pe versuri de Vasile Romanciuc - un cântec despre limba română, era printre primele din acea perioadă. Îl luam la toate mitingurile și apoi am început să cânt la mitingurile din Chișinău. Cred că am fost prin toate satele din Moldova și am cântat foarte mult, pentru că atunci fierbea totul, lumea voia să schimbe ceva în viața asta. Din păcate, nu prea s-au schimbat, nu? Chișinăul de atunci, s-a schimbat foarte mult, dar nu suficient de mult”, își amintește Victor Buruiană.

A fost alături de ostașii din tranșee, în războiul de pe Nistru. Cântecul le mângâia inima și le storcea lacrimi.

„Nu sunt omul care să ia arma în mână, dar arma mea era chitară și cu adevărat, oamenii aveau nevoie de asta. Când cântam pe front, toți voluntarii, oamenii plângeau. La propriu, ca să nu mai spun că era foarte tristă atmosfera, pe front. Ei spuneau că trădarea este la Chișinău, că am eliberat, cutare, cutare localități și am fost trași înapoi, pentru că nu aveam voie să înaintăm mai departe și am pierdut oameni degeaba. Era foarte trist atunci pe front, dar mă duceam în fiecare sâmbătă, duminică, când aveam ocazia, pentru că se organizau așa, spontan, grupuri de doi-trei-patru artiști, se găsea transport și mergeam acolo. Și am avut și acolo aventuri, dar e prea lung de povestit. De exemplu, odată era să fim împușcați de transnistrieni. Altă dată am avut norocul să nu nimerim la un spectacol la Cocieri. Tocmai atunci când așteptam bacul, (un pod plutitor), pe Nistru, am auzit explozii și împușcături, o avalanșă. Am aflat apoi că s-au dat mari lupte la Cocieri. Atunci, în ziua când trebuia să ajungem acolo. Ei bine acum satele astea care au reușit să se apere, din regiunea transnitreană stau fără căldură, fără lumină, fără apă, fără gaz, pentru că iată armă rusească continuă să acționeze în regiune incusiv cele, dacă nu greșesc,â 11 sate, care au rămas sub jurisdicția Chișinăului.”

Victor Buruiană este printre întemeietorii Radio Chișinău dar și altor posturi de radio și televiziune din Republica Moldova. Muzica sa a rezonat cu sufletele multor generații. Absolvent al Institutului Politehnic din Chișinău, a activat în formații precum „Furtuna”, „Contact”, „Clepsidra”, el fiind organizator și prezentator al Festivalului Național de muzică folk „Galbenă gutuie”.

Mai multe detalii aflați în cadrul interviului cu interpretul, compozitorul, folkistul și inginerul Victor Buruiană, difuzat în cadrul emisiunii „Memorial Basarabean”. Pentru a audia emisiunea, accesați fișierul audio de pe această pagină.