Valentin și Pelaghia Gudima, originari din Gura Bâcului, raionul Anenii Noi, erau niște oameni respectați în sat și proveneau ambii din familii cu mulți copii. În perioada interbelică au deschis, împreună cu rudele lor, o mică prăvălie, cu mărfuri de primă necesitate. Acest fapt nu l-au iertat comuniștii. Fiind etichetat drept „comerciant”, Valentin Gudima a fost trimis în 1941, în timpul Războiului Al Doilea Mondial, la muncă forțată în regiunea Komi, unde s-a aflat până în 1945. După reîntoarcere, în condițiile foametei din 1946-47, a lucrat la o carieră de piatră pentru a-și întreține familia cu doi copii -  de 9 și de 11 ani. Peste doi ani, într-o noapte de vară a anului 1949, la ușa lor au bătut bolșevicii cu baionetele. Urma o nouă deportare, de data aceasta cu întreaga familie...

„În noaptea de 5 iulie, din spusele părinților, pe la ora 3, a venit o mașină în care erau ostași, dar și persoane din sat, care le-au citit un ordin. Tăticul meu știa puțin limba rusă, căci a lucrat mai mulți ani în regiunea Komi. Mama desigur că a început să plângă și tot striga: „De ce, ce am făcut?! Că n-am făcut nimic rău, am lucrat numai!”. Mama mea tot timpul spunea: am lucrat atât de mult, am ros pământul cu dinții, dar n-am făcut la nimeni nimic rău. Ostașii care au venit vorbeau rusește și au spus că îi duc în deportare, pe toată viața. Le-au spus să-și ia cât mai multe lucruri. Mama mea vine dintr-o familie înstărită și avea zestre - covoare, țoluri, prosoape și alte lucruri. Și au început să strângă, dar nu ea cu tăticul, că ei erau distruși, în ogradă  erau și buneii. Erau și ei deprimați, dar s-au mobilizat și au strâns din lucrurile acelea și le-au aruncat în mașina care era în ogradă. Buneii îi rugau pe ostași să lasă copiii, că plângeau frații mei, unul de 9 ani și unul de 11 ani. Ei au fost ridicați din somn și nu înțelegeau ce se întâmplă. Și ceea ce bunica zvârlea în mașină, mama îl dădea înapoi. Bunica zvârlea un țol, mama - înapoi. Mama credea că o să le rămână la bunei. Dar pe urmă tot ce a rămas a fost vândut la licitație, averea lor a fost confiscată. În anul acela, părinții mei au muncit într-o localitate de peste Nistru, la scoaterea pietrei din carieră și au câștigat niște bani. Și au avut un sac de grâu, oleacă de făină. Buneii erau deștepți, că au pus și sacul acela în mașină. Iar într-un gavanos niște ouă, în alt gavanos - că așa se spunea la noi - niște untură. Produse, care pe urmă tare mult le-au fost de folos. Nici nu vă închipuiți, cât de mult le-a folosit”, povestește Vera Stratan.

Mașina a oprit lângă sat, unde s-a alăturat unui convoi de trei mașini, cu alte familii ridicate din sat. Printre ceilalți se afla și sora Pelaghiei Gudima, cu familia ei. Faptul că erau împreună le-a mai alinat un pic suferința. La gara de la Bender, unde au așteptat trei zile,  veneau mulți consăteni și fiecare mai aducea ce putea din produse - niște ouă, fasole și altele. Sora mai mică a tatălui, Elizaveta, a venit cu  douăzeci de ruble în buzunarul șorțului. Pe acei bani au cumpărat mai târziu o vacă, cu care au reușit să supraviețuiască în Siberia.

„16 zile au mers apoi în vagonul marfar, unde fuseseră transportate animale: era groaznic, groaznic... Se opreau la unele stații. Le spunea să iasă cineva din vagon și le dădeau o căldare cu un fel de supă, apă și asta era tot. Dar unchiul cu mătușa și alte două familii din sat mai aveau câte ceva din produse. Mai erau în același vagon și oameni din alte sate, ei toți se țineau împreună. Și așa au supraviețuit până când au început să oprească trenul la unele localități. Se apropiau de vagonul respectiv și citeau niște familii și lumea cobora. Ei așteptau când o să vină și rândul lor. Că nu mai puteau, se înădușeau, era foarte cald, erau plini de păduchi...

Când deja când au ajuns în regiunea Tiumeni, au venit niște persoane cu cai și au citit lista cu toți aceștia care erau din sat. Erau foarte fericiți că nu i-au despărțit, că erau toți împreună. Au coborât și au mers încă trei zile cu căruța prin pădure. Iau dus în mijlocul taigalei. La un moment dat, au văzut o localitate și o baracă mare. Bărbatul care îi conducea le-a spus: „Faceți ce vreți, asta e locuința voastră! Puteți să vă faceți casă, ați venit pe toată viața, aveți pădure, aveți lemn, faceți ce vreți!”. Și i-a lepădat acolo.

Unchiul meu a luat de acasă un primus și o canistră cu gaz. Au pus atunci să fiarbă apă în ceaun și au făcut o mămăligă. Din ouăle care le mai aveau au făcut scrob. Și plângeau și hrăneau copiii. După ce au stat așa, oamenii localnici au venit, s-au uitat și se întrebau ce-i cu oamenii ăștia, mănâncă și plâng? Stând așa de vorbă, s-au dus să vadă localitatea, tăticul meu și cu unchiul meu. Și s-au întors cu câteva kilograme de cartofi. Au început să se încurajeze unul pe altul - hai că nu e așa de rău, o să ne descurcăm! Erau niște bărbați adevărați, își iubeau soțiile și le spuneau, nu plângeți, o să ne descurcăm.

Dar să vă mai spun, în tren, ce a făcut mama mea? Din prosoapele astea, date de bunica, le-a croit frățiorilor niște torbițe, pe care le-a pus la gât. Le-a pus acolo niște hăinițe, niște posmagi.  Mama spunea - tot timpul mă gândeam că la un moment dat, dacă se întâmplă ceva, măcar pentru primele câteva zile, să aibă ceva de mâncat, să aibă niște hăinițe…”, povestește Vera Stratan.

Cum au supraviețuit în Siberia? Pe bărbați i-au luat la tăiat pădure, iar pe femei le-au trimis la cosit iarbă. Barăcile de lemn erau pline de ploșnițe, care le făceau viața un coșmar. Femeile basarabence au început să dezinfecteze cu apă fiartă și au reușit să scape de insecte. Cu timpul, familia lui Valentin Gudima a reușit să-și construiască o casă din bârne pe care le cărau în spate din taiga. Frații Vera Stratan mergeau la o școală, cu o profesoară și copiii de toate vârstele.

Foștii deportați o duc astăzi foarte greu, mai ales cei din localitățile rurale, cu pensii și niște indemnizații foarte mici. Ei au nevoie de tratament, având multe probleme de sănătate cronice. Membrii Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici au trimis o listă de solicitări către Parlament, dar nu s-a rezolvat nici o problemă, afirmă membra Asociației. În cadrul emisiunii răsună apelul pentru solidaritate civică întru susținerea foștilor deportați, care au fost nedreptățiți de fostul regim comunist, a copiilor deportaților, care astăzi sunt și ei la o vârstă venerabilă. Suferința celor care au fost smulși din casele lor, fiind trimiși să supraviețuiască în condiții vitrege pe meleaguri îndepărtate, este o suferință comună, pentru întreaga societate.

Mai multe detalii despre soarta familiei doamnei Vera Stratan născută în Siberia, aflați accesând file-ul audio de pe această pagină.