Ion Bodrug a auzit de la părinții săi, care povesteau întotdeauna cu lacrimi în ochi, despre tragedia despărțirii de casă și despre condițiile inumane în care au fost transportați: „Atunci dimineața, în haosul acela, cu strigăte și plânsete, ce au putut să ia cu ei? O pernă, o plapumă, niște făină, niște fasole... Erau tineri, nu aveau copii. Abia se căsătoriseră - în primăvara anului 1949, iar vara i-au și luat. Maică-mea era însărcinată în luna a cincea cu sora mea. Doamne, când povestea mama, tot timpul plângeam. Taică-meu de fire era puternic. Mama spunea, că să nu fi fost tata, ea nu mai ajungea la destinație. Tata o ridica la fereastra aceea sus, o ține 5-10 minute. În vagoanele alea de vite, câte 70-100 de oameni,  mizerie, oamenii nespălați... O lună de zile au mers părinții mei, până au ajuns acolo, în Siberia. Mama ne povestea că scuturau  păduchii de pe ei. Ce mâncau? Pește sărat, apă puțină. Au fost niște condiții, că mama când ne povestea, plângea”, spune cu durere Ion Bodrug.

Ajunși în Siberia, basarabenii au fost lăsați în taiga, unde li s-au dat ca locuințe niște barăci din lemn, condițiile fiind asemănătoare celor din lagărele de concentrare. Lucrau pentru o bucată de pâine și o ciorbă rară. În primii ani nu au știut de bani, magazinele erau goale: „Acolo, în septembrie, temperatura noaptea ajungea la zero grade. În octombrie trebuia de făcut focul. În magazine - nimic!  Primii ani, nici nu au știut de bani. Dacă nu lucrai, nu îți dă de mâncare. Și dacă lucrai, îți dădeau 300-400 grame de pâine - așa era pe întreg sistemul gulag. La noi în casă s-a vorbit despre lucrurile astea. Și despre foametea organizată și despre deportări. S-a discutat permanent. Taică-meu povestea - el n-a avut frică deloc. Și când a venit în Moldova, spunea lucrurilor pe nume. El zicea: „Bolșevici și staliniști - asta e realitatea! Am fost o dată, dacă mă mai duc încă o dată, eu știu unde mă duc. Sunt pregătit!”. Nu a avut frică. În el nu au băgat frică ”, povestește Ion Bodrug.

Din satul Coșcodeni au fost deportate peste 70 de persoane. Printre cei care au ajuns în Siberia se afla și familia renumitului compozitor Mihai Dolgan. Moldovenii erau uniți, când au avut posibilitatea, au început să-și facă case, ajutându-se reciproc. Dar mai întâi toți au decis să facă o biserică, pentru a se îngriji de suflete. Cu toții aveau câte o icoană pe care o luaseră de acasă:

„Noi am fost vecini cu familia lui Mihai Dolgan. Și apoi cu casele, când și-au făcut casă. Moldovenii tare s-au ajutat unul pe altul și noi eram peste o casă, cum se spune, de familia Dolgan. Și taică-meu povestea: “Măi, ce mai cânta băiatul ăsta la acordeon!” Cu toate că erau timpurile care erau, cu suferințele prin care au trecut, s-a dezvoltat instinctul ăsta, talentul de muzician! Și acolo se făceau nunți, cumătrii! Și taică-meu povestea că nu au lipsit nici de la o cumătrie! Dar mai întâi,  sigur, oamenii se cununau, copiii erau botezați. În vreun an-doi s-a făcut și biserică. Oamenii au sărit, au pus mână la mână. Ei n-au putut să ia niște făină, crupe acolo, cu fasole, dar toți au avut o icoană luată de acasă. Asta a fost, fiecare familie avea iconița lui, icoana lor!  Și au făcut acolo biserică, cu altar, împreună. Se făceau botezuri, nunți, cumătrii. Și taică-meu povestea că nu a fost nici o nuntă sau cumătrie, să lipsească Mihai Dolgan. Regret că nu am avut ocazia să mă întâlnesc cu el, personal, după revenirea în Basarabia, să-i strâng mâna”, spune Ion Bodrug.

Ajunși în Siberia, au trăit aproape doi ani în acea baracă. Tatăl își hrănea din acele câteva grame de pâine familia - soția însărcinată a dat naștere, peste 4 luni, primei fiice. Apoi, a cărat bârne cu spatele, din care a construit o casă. Cea de-a doua fiică s-a născut deja în propria casă: “Maică mea a născut primul copil, pe sora mea mai mare, Olga, în 1950, în februarie. Acum are 76 de ani, încă lucrează, e energică! Pe urmă, am avut o soră din 1952. Când s-a născut, părinții deja au făcut casă. Tata venea acasă și îi hrănea pe toți. Și pe spinarea lui au trăit. Mai apoi i-a dat voie șeful să ia lemn, scânduri și de la baza aceea el îl căra în spate acasă. Toată iarna a cărat lemnul. Și în al doilea an au făcut casa. Taică-meu,  încărca cu spatele un vagon - vă închipuiți, lemnul acela de 4 metri să-l încarci singur în vagon! Adică au fost condiții ca în pușcărie. Și erau înjosiți: moldovenilor, sunteți culaci, sunteți dușmanii poporului - așa le spuneau! În aceeași situație erau și foarte mulți deportați din Țările Baltice, din spusele tatei, chiar și ruși, din regiunea Cubani, Stavropol, au fost foarte mulți ruși deportați. Cei care nu voiau să intre în colhoz”.

Ion Bodrug povestește că tatăl său a rămas orfan de la 12 ani și a fost nevoit să întrețină întreaga familie. Studiind dosarul părinților, el a aflat mai multe despre averea lor, parte din  aceasta fiind moștenită de la cumnatul său, primarul localității:

„Înainte de a fi deportat, tata a avut foarte bună gospodărie. Avea boi, cai, șarabane, căruțe, oi, porci. Eu am citit dosarul -  avea 30 hectare de pământ, casă și sarai. Pe urmă în casa aia a fost școală, casă de cultură. Apoi au demolat-o. Adică ei au fost gospodari, ei au avut gospodărie foarte bună. Tata mai avea frați, mai mici, care au fugit cu bunica împreună. S-au ascuns în noaptea de 6 spre 7 iulie, cineva i-a înștiințat. Dar taica meu era căsătorit și credea că n-o să-l ia. Se socotea că bunica era capul familiei, după dânsa era toată averea. În 1942 s-a refugiat în România cumnatul bunicii cu sora ei. El era primarul satului și i-au lăsat multe unelte, animale. Bunelul a murit la 30 de ani și a lăsat 5 copii din urmă. Bunica s-a descurcat singură cu 5 copii. Taica-meu a fost puternic, la 12 ani încărca singur plugul la șarabana, în căruță și ara. Îl țin minte și eu - avea peste 1,90.  Avea niște mușchi, o figură ca de atlet, de sportiv, foarte puternic. El încărca vagonul singur. Alte vagoane le încărcau câte patru persoane, dar el îl încărca singur”, povestește Ion Bodrug.

Nicolae Bodrug, împreună cu alți basarabeni deportați, cântat imnul României. Era anul 1957-58 și toți sperau că regimul bolșevic o să cadă. Revenit în Moldova, el asculta postul Europa Liberă, așteptând momentul eliberării: „Tata spunea - o să fie schimbări, rubla asta nu-i veșnică, sistemul ăsta nu-i veșnic. Imperiul ăsta o să cadă,  să țineți minte! Și așa a si fost!”.

Mai multe detalii aflați din cadrul emisiunii Memorial Basarabean, cu participarea lui Ion Bodrug, membru al Asociației Foștilor Deportați și Victime ale Represiunilor Comuniste din R. Moldova,. Puteți  audia înregistrarea, accesând file-ul audio de pe această pagină.