Mărturii sfâșietoare | Povestea Martei Vasiliu, care a trăit 10 ani în iadul siberian doar fiindcă a apărut într-o fotografie

  • 23 Ianuarie 13:37
Mărturii sfâșietoare | Povestea Martei Vasiliu, care a trăit 10 ani în iadul siberian doar fiindcă a apărut într-o fotografie Formula-as.ro

Marta Vasiliu s-a născut în Constanța. Părinții se mutaseră aici din Bălți (Basarabia), deoarece tatăl era navigator. În 1935, el a murit într-un acci­dent pe mare. Marta îl ține minte. Avea 6 ani și stătea lângă sicriul lui. După cinci ani, mama s-a re­că­sătorit. Tatăl vitreg fusese însurat cu o nemțoaică și a avut cu ea trei copii: doi băieți și o fată. Divor­țase, fiindcă n-a vrut să plece cu ea în Germania, la începutul războiului. Au plecat copiii cu mama. În Germania, cei doi băieți s-au înrolat în armata lui Hitler și au plecat pe front. În drum spre Rusia, s-a întâmplat ca regimentul lor să se oprească trei-patru zile la Constanța. Evident, au vrut să își vadă tatăl și sora vitregă. Înainte să plece, au făcut toți cinci o fotografie, se arată într-un material realizat de revista „Formula AS”.

Bunica din Basarabia

Ea descrie din memorie fotografia, scrie sursa citată. Părinții, șe­zând pe două jilțuri ușor întoarse spre centrul ima­ginii. În spatele lor, băieții, în picioare, de-o parte și de alta. Iar în față, ținându-și mama de mână, ea, Marta Vasiliu. Micuță, îmbrăcată într-o rochie albă, cu dantelă. „Eu aveam 11 ani, ei 20. Erau frumoși, înalți. Foarte mândri de uniforma lor, că făceau parte dintr-o armată așa mare și puternică, precum cea germană. N-au fost supărați că tatăl lor s-a recăsătorit, ba chiar erau bucuroși pentru el. Mie mi-au adus bomboane, bunătăți. În ultima seară, m-au învățat în germană rugăciunea «Tatăl Nos­tru». Doar două zile i-am văzut, atât. Au plecat veseli, cu armata germană, convinși că vor câștiga războiul. După nici un an, tata a primit telegramă că au murit amândoi la Stalingrad. Țin minte că stătea pe un scaun, tăcut, și tot citea telegrama aia. Spre seară, i-a cedat inima. Acolo, pe scaun, cu foia cea albă în mână”.

Au rămas singure, mamă și fiică. În iarna lui ’43, au plecat în vacanță, la bunica din Basarabia. Marta a luat cu ea și albumul cu fotografii, ca să i-i arate bunicii pe chipeșii ei frați germani. Au pe­trecut acolo Crăciunul și Anul Nou. Înainte de Bo­bo­tează, bunica i-a propus mamei să nu se mai în­toarcă în România. „Țin minte cum îi zicea: «Ce rost mai are să rămâneți acolo singure, străine? E război, bărbații ți-au murit. Constanța-i oraș mare, port, poate să fie oricând bombardat. Aici vă e rostul, să fim împreună…». Până la urmă, mama a zis da. A spus că se duce la Constanța doar pentru câteva zile, să rezolve cu niște acte, apoi se întoar­ce. Am dus-o până la gară, la Bălți. Am iubit-o mult pe mama mea. Atunci a fost ul­ti­ma oară când am văzut-o”.

Frontul s-a întors cu o rapiditate incre­dibilă. Ru­șii au ocupat Basarabia și granița s-a închis. Mama n-a mai putut să se întoar­că. Sovieticii au pornit din casă în casă, făcând per­cheziții sălbatice, arzând în mijlocul ogrăzilor orice cărticică în limba ro­mână. Din casa bunicii au luat mai multe docu­mente, puse într-o cutie. Printre ele, albumul cu poza celor doi frați germani. În nici trei zile, au chemat-o la primărie doar pe fetiță. „Acolo mă așteptau doi polițai rusnaci. Bunica mă strân­gea de mână, îi întreba mereu de ce vor să mă ia cu ei. Nu i-au răspuns. Țin minte cum se îndepărta mașina și, prin geamul din spate, o vedeam pe bu­nica îm­pietrită în praful din curtea aceea goală a primăriei. Nu plângea. Doar se uita la mine așa, cu gura întredeschisă. A fost ultima oară când am văzut-o. Ziua aia, n-o s-o uit niciodată: era exact 9 mai, 1945. Ziua când s-a terminat războiul. Chiar în acea zi au început să mă tortureze. Aveam 15 ani. De atunci, mi s-a terminat viața”.

„Pui de năpârcă nazistă!”

Marta Vasiliu nu are boli. N-a avut niciodată. La 90 de ani, e foarte vânjoasă-n mișcări. Poate foto­gra­fiile n-o arată, dar pe mine m-a uluit. Când m-a așteptat jos, în stradă, crezusem c-am greșit persoa­na. Chiar n-o poți numi „o bătrână”. Pielea chipului i-e bine întinsă, rozalie chiar. Dinți mici și încă buni, părul des, cu rădăcină puternică. Doar pe brațe și gambe poți vedea urmele torturilor de acum 75 de ani. Cicatricile acelea (mi le arată) încă săpate în carne sunt făcute de… bocanci. Tălpile unor băr­bați ce loveau din toate părțile o fetiță de 15 ani. „Pur­tam două cozi împletite pe atunci, fiindcă eram elevă. Imediat ce-am intrat în sediul Secu­rității, m-au apucat de cozi și m-au izbit cu fața de un zid: «Pui de năpârcă nazistă!…»”.

Marta Vasiliu nu vrea să detalieze ororile. Nu fiindcă s-ar ține puternică. Nici din motiv că trau­mele-s prea dureroase și nu mai vrea să își amin­tească. Pentru ea contează doar adevărul. Înțelesul destinului. Încercând, cumva, să-i găsească sensul. „Ce-aș putea zice? M-au bătut cu bestialitate în fiecare zi, timp de jumătate de an, fără măcar să pricep de ce. Asta-i”. I-au adus traducător și-au schingiuit-o să vorbească în limba germană, deși ea nu știa deloc limba. Doar „Das Vaterunser”, acea mică rugăciune învățată de la frați. Nici rusește nu știa deloc. Ce voiau de la ea? Abia după vreo săptă­mână a înțeles: fotografia!… Aproape că uitase. „Rușii nu i-au iertat niciodată pe români, fiindcă le-au încălcat teritoriul alături de armatele lui Hit­ler… Niciodată, până azi”, zice. Au ținut-o jumătate de an în arestul din Bălți, așteptând să împlinească 16 ani. Așa era la sovietici majoratul. Imediat ce-a făcut vârsta, au judecat-o în grabă, tot în limba rusă, de către Sovietul Suprem al URSS. Singura probă: acea poză, care a fost arătată cu strigăte de mânie, întregii instanțe. Translatorul român doar i-a comu­nicat sentința: 10 ani de muncă silnică. Și gata.

„În miez de noapte, ne-au trezit pe toți deținuții. Eram adunați la penitenciarul central din Chișinău. Începuse frigul de toamnă târzie. Deodată, un gar­dian a dat ordinul, țipând: «Scularea! Încolonarea! Hai, repede, repede!…». Ne-au împins pe toți spre poarta închisorii: «Repede, hai, mai repede!…». Fiecare am primit câte o boccea. Eram sute, mii de oameni. Ușile mari s-au deschis și am fost duși pe jos, în pas alergător, până la gara din Chișinău. Acolo am văzut trenul. 14 vagoane de vite. Peste 100 de oameni ne-au băgat în câte un vagon. Înainte de a urca, ni s-a porun­cit ca, până la destinație, să nu se audă nicio șoaptă. «Înțeles?!», a mai strigat o dată santinela, în rusește. Toată lumea amuțise. Nimeni, absolut nimeni, nu știa unde o să ne ducă…”.

Drumul a durat aproape trei săptămâni. Prima oprire a fost într-un oraș, Iaroslav, unde au stat o zi și o noapte. Au crezut că îi vor elibera. Apoi a început să fie mai frig și trenul nu se mai oprea. Întreg vagonul avea o singură ferestruică, fără geam, doar cu gratii. „Ningea și zăpada-i acoperea pe oamenii ce dormeau sub fereastră. Înce­puseră să moară. Mă uitam prin pătrățelul cu gratii la stelele de pe cerul înghețat. Pierdusem șirul zilelor. Ce căutam eu acolo? Un copil. Singu­ră, între toți oamenii ăia flămânzi și murdari… Ce ar trebui să fac acum? Mi-am zis că trebuie să iu­besc oamenii. Dacă vreau să scap cu viață. Să nu mă cert niciodată de la un polonic de mâncare. Să mă gândesc că mâine poate mă vor elibera. Mâine, mereu mâine. Așa am gândit…”.

Citiți integral materialul pe Formula-as.ro

 

Tags

Alte Noutati

LIVE: La minut
Meteo Chișinău
16
Cer fragmentat
Umiditate:59 %
Vint:6,2 m/s
Tue
12
Wed
13
Thu
15
Fri
15
Sat
16

Curs oficial BNM 25 Mai 2020

MDL RATĂ TREND
EUR 19.2923 -0.2119
USD 17.6937 -0.0608
RON 3.9835 -0.0437
UAH 0.6623 -0.0017
RUB 0.2465 -0.0042
Arhivă Radio Chișinău