„Din păcate, este un procent destul de însemnat de populație care sunt victime ale acestor spălări de creier și dezinformărilor. Mulți cred că ceea ce se întâmplă în Ucraina sunt povești, nu sunt informați corect.

Noi trebuie să vorbim despre aceste lucruri.  Intelectualii trebuie să scrie, să facă filme, să înregistreze tot ceea ce se întâmplă astăzi, să facem mărturia timpurilor pe care le trăim. Nu știu dacă avem dreptul să disperăm. Să ne facem datoria de oameni care spun adevărul”.

Intelectualii și oamenii de cultură trebuie să spună adevărul, fiecare în sfera sa de activitate, este de părere Larisa Turea, autoarea ”Cărții Foametei” care adună documente de arhivă și mărturiile românilor basarabeni, supuși politicilor de exterminare instrumentate de regimul sovietic de ocupație.

„Unul din miturile ideologiei sovietice este despre Danko, eroul din povestea lui Maxim Gorki,  cel care, pentru poporul său și-a scos inima din piept făcând lumină cu această inimă. Fără să ne gândim de fapt că mai departe merge fără inimă. Am avut un regim care a convertit foarte multe adevăruri în minciună, un regim care a excelat în neadevăruri, un regim fără inimă, iar în cazul foametei și al deportărilor, chiar un regim canibal, nu mă tem să afirm acest lucru”.

În baza mărturiilor adunate în volumul „Cartea Foametei”, ajuns la cea de-a treia ediție, la Teatrul Luceafărul a fost montat spectacolul cutremurător ”1946”, în regia lui Slava Sambriș. 

„Când am început să lucrez la această carte, în anii 1980 nu credeam că va apărea vreodată, dar adunam măturii pentru ca să existe, deja foarte mulți dintre supraviețuitorii foametei erau dispăruți. Din cei care apar în carte au mai rămas, cred, doar zece la sută. Acum, în cadrul unei campanii de promovare a lecturii organizată de Biblioteca pentru Copii ”Ion Creangă”, aflu în continuare povești extraordinare, despre solidaritate, despre modul de a rămânea om, chiar și în aceste condiții. Despre asta este cartea. Și mă bucur că și Teatrul ”Luceafărul” a reușit să sublinieze acest lucru, despre umanism, despre oamenii care și-au păstrat demnitatea, au fost solidari, care s-au ajutat și care într-adevăr au supraviețuit”.  

În fiecare localitate trebuie să existe memoriale, un panou cu numele celor care au murit de foame, numele celor care au fost deportați, cât încă se mai poate afla, pentru că acest lucru ar deschide ochii unora. Este tare greu să îți imaginezi tragedia aceasta a înfometării. În regiunea găgăuză, de exemplu, în unele localități au murit de foame circa 80% din populație. Și uitați-vă că atât de tare a intrat frica în ei că nici acum nu vor să recunoască acest lucru. Depinde de biblioteca din sat, de pedagogi, pentru a înțelege aceste lucruri”.

Rep. Moldova are acum o șansă istorică pe care trebuie să o valorifice după trei decenii de romantism, spune Larisa Turea, referindu-se la integrarea europeană:

„În acești 30 de ani noi am fost mereu romantici, dar din păcate de multe ori pragmaticii câștigă partida. Poate că ar fi cazul ca acum să profităm de această șansă, de acest vector european și să ne dezvoltăm în condițiile libertății de expresie, respectării drepturilor omului.

Binele, chiar dacă pierde pe termen scurt, pe termen lung răul nu cred că are șanse. În orice caz, după ce am lucrat la „Cartea Foametei”, sunt convinsă că binele va învinge, dar nu știm cu ce preț, cu ce sacrificii…

Cum spunea Grigore Vieru într-un vers, ghiocelul a trecut prin iarnă, dar și-a pierdut mirosul. Sunt niște lucruri pe care le sacrificăm. Să sperăm că nepoții noștri vor avea un viitor mai sigur. Să sperăm că în cele din urmă ajungem în Uniunea Europeană, să fim uniți în același ideal ca să putem rezista”.