România, Germania și Italia s-au constituit în aceeași perioadă istorică

Anul 1859 a însemnat doar începutul unui proces mai îndelungat și plin de multiple riscuri pe calea afirmării României și a națiunii române moderne. Fiind o insulă latină amplasată în Europa de Est, România se forma în plină concordanță cu legitatea istorică de afirmare a statelor europene naționale moderne. În aceiași ani alături de România s-au constituit statele unificate europene Germania și Italia. Astăzi adepții moldovenismului vulgar afirmă că statul România cedează ca vechime istorică în fața statului Moldova, încercând prin acest argument să distingă Moldova istorică și, în primul rând, Basarabia de România. În realitate, o asemenea logică deformată de interesele imperialiste ale cotropitorului străin i-ar lipsi și pe germani și italieni de dreptul la statele lor naționale moderne, care nu au existat sub denumirea de Germania și Italia până la unificarea în secolul al XIX-le mai multor stătulețe medievale în state centralizate, în hotarele cărora s-au afirmat națiunile germană și italiană moderne. Statul și națiunea română au avut aceiași traiectorie istorică de dezvoltare europeană precum Germania și Italia.

Deosebirea cazului României de cel german și italian a fost determinată de factorul extern. Dacă unificarea Germaniei și Italiei s-a consumat preponderent în confruntarea cu imperiul habsburgic, atunci constituirea României moderne a fost influențată de amplasarea ei la confluența intereselor a trei mari imperii ai timpului – celor rus, osman și habsburgic. Iar chestiunea orientală axată pe interesele legate de destrămarea imperiului osmanilor, implica pe zona României și interesele altor mari jucători geopolitici ale epocii. Această deosebire a determinat continuitatea temporală de unificare a pământurilor românești într-un singur stat național centralizat, care a trăit afluxul unificării naționale până în 1918 prin constituirea României Mari, dar și refluxul unității naționale din 1940 prin ocuparea Basarabiei de către imperiul sovietic.

România s-a format într-un context internațional bine conturat. Puterile europene priveau Principatele române prin prisma confruntării Imperiului Rus cu Imperiul Otoman, iar în 1856 se terminase, după trei ani de lupte crâncene, Războiul Crimeii. Rușii au pierdut în fața unei alianțe formate din Imperiul Otoman, Franța, Marea Britanie și Sardinia-Piemont, un precursor al Italiei unite. Momentul a adus în conștiința marilor puteri importanța Mării Negre, ca punct geopolitic major în Europa, pe care generația pașoptistă din Principate a folosit-o desăvârșit în interesul înfăptuirii unității naționale.

O schimbare majoră în echilibrul politic european

Tot în acești ani, avea loc procesul unificării germane în jurul Prusiei, un rol deosebit aparținând „cancelarului de fier” Bismarck, unificare rezultată din războiul "fratricid" austro-prusac din 1866, precum și cel franco-prusac din 1870-1871. Înlăturarea imperiului habsburgic din procesul unificării germane și capitularea Franței la Sedan, la 2 septembrie 1870, proclamarea lui Wilhelm I ca împărat al Germaniei (al II-lea Reich), la 18 ianuarie 1871, în Sala oglinzilor de la Versailles, semnificau o schimbare majoră în echilibrul politic european. De aici încolo Germania urma să joace un rol dominant în istoria bătrânului continent, creând un sistem internațional bazat pe principiile Realpolitik implementate de Bismarck, cu alte cuvinte, puterea și autoritatea statelor bazate pe forță urmând să determine și locul lor în ierarhia puterilor Europei.

Coordonatele politice impuse cu o dexteritate aparte de Bismarck – cancelarul Prusiei, iar mai apoi și al Germaniei unite - în relațiile europene, au fost recunoscute încă de contemporanii lui ca având scop suprem mărirea și măreția Germaniei, chiar dacă mijloacele de care s-a servit n-au fost nici pe departe totdeauna morale. Însuși Bismarck mărturisea cu o rară sinceritate și cu o brutală franchețe, că pentru atingerea scopurilor în numele gloriei germane el „strivea fără milă pe oricine i se împotrivea”.

Mai aproape de zona principatelor române

Un anumit timp Bismarck evita implicarea politică plenară în zona principatelor române, bănuind că acest lucru ar putea dăuna cauzei unificării germane în jurul Prusiei. Dar atitudinea sa se schimbă odată cu anul 1866, când un prinț german devine regele Țărilor Române cu numele de Carol I. Otto von Bismarck pe bună dreptate credea că prin aducerea unui Hohenzollern pe tronul Principatelor Române unite avea să obțină o poziție favorabilă în concurența cu Habsburgii pentru supremația Prusiei în unificarea Germaniei. Analizând raportul de forțe din această parte a Europei, Nicolae Iorga considera că Bismarck se situa net pe o poziție de contracarare a intereselor austriece, declarându-se "împotriva rolului de ajutător al ambiției austriece de a lua în stăpânire Dunărea-de-Jos, cu ocuparea permanentă a Principatelor românești". Iorga aducea în sprijinul acestei aserțiuni ale sale însăși exprimarea lui Bismarck: "Mă tem și de aceea ca, în chestiunea orientală, să nu dăm Austriei întregul și loialul nostru sprijin, fără a hotărî pentru noi cea mai mică răsplată".

Deosebit de pregnant s-a manifestat Realpolitik-ul lui Bismarck în cadrul lucrărilor Congresului de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878), convocat la inițiativa cancelarului german.

Congresul de la Berlin a reconfigurat granițele statelor balcanice, stabilind un nou echilibru în zonă în urma Războiului ruso-turc (1877-1878), soldat cu pacea de la San Stefano, prevederile căreia au fost dictate de Rusia. Tratatul de la Berlin a avut menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. La Congresul de la Berlin Bismarck a dat o lecție de măiestrie diplomatică și tenacitate politică deosebită în promovarea intereselor Germaniei - stat unificat recent și prefăcut rapid în mare putere europeană.

Recunoașterea condiționată a independenței României

Pentru România, participantă activă la ultimul război ruso-turc, tratatul încheiat la Berlin a însemnat recunoașterea condiționată a independenței sale. Mai precis, în schimbul recunoașterii independenței, României i se impunea acordarea cetățeniei române populației evreiești care locuiau în țară, dar și cedarea către Rusia a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad) ce fuseseră restituite României în 1856, prin Tratatul de la Paris. Această pierdere teritorială era compensată prin alipirea la România a Dobrogei, a Deltei Dunării și a Insulei Șerpilor. Cu toate acestea, Congresul de la Berlin consacra recunoașterea internațională diplomatică a independenței de stat, pe care România și-o proclamase încă un an mai înainte.

Reanexarea celor trei județe din sudul Basarabiei de către Rusia nu numai că știrbea integritatea teritoriala a României, reprezentând o nedreptate istorică crasă, dar însemna și încălcarea brutală a Convenției româno-ruse din aprilie 1877, fapt ce dezavua orice încredere în angajamentul Rusiei stipulat într-un tratat internațional. Din acest moment orice apropiere a României de Rusia era compromisă de neîncrederea cronică a românului în cuvântul dat de vecinul de la Răsărit, determinând pe parcurs apropierea discretă a Bucureștiului de Tripla Alianță germano-italiană.

Două modalități

Este cunoscut faptul că Principele Carol I al României, în ciuda presiunilor din exterior, nu și-a pus semnătura pe actul cedării sudului Basarabiei, comunicând Guvernului României că nu dorește ca semnătura sa să figureze pe vreun act la predarea Basarabiei. Altfel s-a procedat în 1996, când președintele și primul ministru de atunci ai României, Emil Constantinescu si Victor Ciorbea, au semnat tratatul prin care s-a renunțat la Basarabia și Bucovina de dragul condiționalităților impuse din exterior. România în acel an nu a avut noroc de un Bismarck sau Carol I, de un Ion C. Brătianu sau Mihail Kogălniceanu la conducerea țării, rămânând până azi un stat neîmplinit ca unitate teritorială națională.

Clasa politică românească de pe ambele maluri ale Prutului are la îndemână aceste două modalități de abordare principială a interesului unității naționale românești. Care din aceste două abordări va prevala în acțiunile politicienilor români în viitorul apropiat în perspectiva reîntregiri naționale? Lecția Bismarck spune că nimic nu poate prevala asupra interesului unității naționale, pentru care un popor cu viitor se bate până la ultima suflare și depășește orice condiționalitate care se opune înfăptuirii acestui ideal.