. Este una din grupul celor patru creații curajoase anti-comuniste pe care Ana Blandiana,  inițiatoarea Memorialului Victimelor Comunismului și Rezistenței de la Sighet, le-a publicat în 1985 – creațiile i-au adus autoarei multe necazuri, fiind interzisă în România și străinătate, de Ceaușescu, după ce a înțeles adevăratul sens al cuvintelor.

”Eu cred
Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniștea
În care așteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranța
Că vom mai fi în stare să ne naștem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?”

Tema întâlnirii fiind”Jocul generațiilor”, mi-am argumentat alegerea prin faptul că, pentru noi, românii de pe ambele Maluri ale Prutului, valoarea acestor poezii și cunoaștere contextul în care au fost scrise, reprezintă poduri spirituale menite să inter-conecteze generații:generația părinților și buneilor, care au trăit în închisori cât o țară de mari, și generația celor care astăzi ne bucurăm de libertate fără să înțelegem pe deplin profunzimea și prețul plătit pentru ea…

Dacă e ceva despre care să povestesc cu mai multă bucurie când vine vorba de viața în Marea Britanie, atunci cu siguranță este despre experiențele culturale pe care le trăiesc intens de când am ajuns.

Prima carte pe care am citit-o după ce m-am mutat în Regatul Unit și care a coincis cu primele zile de muncă, a fost drama autobiografică ”12 ani de sclavie” de Solomon Northup.  M-am cutremurat de cât de multă suferință poate indura un om, cât de puternic poate rămâne în ciuda unor acte de violență  dezumanizante, în același timp, cât de malefică și lipsită de resentimente poate fi ființa umana. Jurnalul Annei Frank, tot în Marea Britanie l-am citit. Sunt convinsă că, la fel ca și oamenii care apar în diferite momente ale vieții noastre, așa e și cu cărțile- ajung mai devreme, sau mai târziu în mâinile tale, atunci când ești pregătit să înțelegi profunzimea mesajului, să îți dea curajul și puterea de a continua să alergi cursa vieții până pe podium.

Ultimul volum autobiografic,  ”State Property”, în traducere ”Proprietate de stat”, l-am primit cadou prin poștă de la însăși autoarea, artista Mariana Gordan, stabilită în Londra. Pictoriță, sculptoriță, scriitoare Mariana Gordan este autoarea mozaicurilor din trei stații de metrou din capitala Marii Britanii. A reușit să evadeze din România comunistă unde risca 30 de ani de închisoare pentru că s-a împrietenit cu ”imperialiștii” englezi, câțiva turiști veniți în vacanță în 1979 pe litoralul românesc și cărora tânăra artistă le-a desenat portretele.

Viața în Marea Britanie se împarte în câteva zile pe săptămână în care merg și muncesc fizic pentru a  putea să mă întrețin, și celelalte zile, ale marilor mele descoperiri și trăiri spirituale: filme, piese de teatru, vizite în parcuri și grădini în afara orașului…

Trăirile îmi sunt alimentate și de muzica pe care o ascult. ”Adagio” de Bach îmi răscolește cele mai dureroase amintiri, ”Run” de  Lodivico Einaudi mă face să sper și să visez, iar ”Iarna” lui Vivaldi, mă mă împuternicește…

Recent, am început să studiez teoria poeziei în proză și istoria politică a Marii Britanii în cadrul Departamentului pentru Educație Continuă al Universității din Oxford. Așa am ajuns să explorez acest frumos oraș, cu clădiri vechi și arhitectură romantică. Cu un muzeu de artă imens și centrul orașului mișunând de turiști veniți să viziteze cea mai veche universitate din Marea Britanie dar și locurile în care s-a filmat ”Harry Potter”.

Prietenul meu Paul, profesor de limba și literatura engleză, pe care l-am cunoscut în timpul voluntariatului la magazinul de cărți, m-a introdus în lumea teatrului și a poeziei din oraș. Așa am ajuns să fac parte din câteva cenacluri de poezie la care citesc mereu din autori români.  Acolo am întâlnit-o pe Helen, fostă jurnalistă și conferențiar internațional, autoare a zeci de cărți didactice despre învățarea limbilor străine. Cu ea am ajuns să descopăr parcurile și grădinile din împrejurimi, să discutăm despre viață și vise, să mă descopăr și să mă reconstruiesc.

Împreună cu Helen frecventez un cor în care se cântă melodii istorice și mergem la un cerc de dansuri de amatori, trecuți de mult de vârsta tinereții. Ne adunăm într-o mică biserică din orașul Saint Albans și evenimentul se transformă într-un bal- noi, adevărați protagoniști  din romanele lui Jane Austen. 

Cel mai mult îmi plac evenimentele speciale la care membrii vin îmbrăcați în rochii și costume de acum câteva secole. Mă simt teleportată într-o altă realitate, unde Brexitul, încălzirea globală, coronavirusul, numărul de cutii pe care îl am de împachetat într-o oră la muncă, nu răzbat…

Viața culturală e un loc în care nimic rău sau greu din lumea exterioară nu pătrunde.

Sunt doar eu și o fericire pe care cu greu o pot descrie în cuvinte…