Liderul comunist, Iosip Broz Tito, a condus Iugoslavia comunistă vreme de aproape 40 de ani, până la moartea sa, în 1980. Comunist convins, veteran al războiului civil din Rusia, agent al Cominternului în tinerețe, Tito s-a bucurat de reală susținere în țara natală. Popularitatea lui s-a datorat faptului că partizanii comuniști ai lui Tito au luptat cu adevărat cu trupele naziste. În plus, atitudinea demnă față de Stalin și platforma unei Iugoslavii dominante în Balcani i-au întărit poziția. Urmașii săi la Belgrad, neinspirați și mai puțini abili, au încălcat însă consemnul tabu al naționalismelor, cu urmări catastrofale.

În toamna lui 1964, dictatorul român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, l-a întâlnit la Porțile de Fier pe liderul comunist iugoslav, Iosip Broz Tito. Au inaugurat împreună lucrările la hidrocentrala de pe Dunăre. În același an, Gheorghiu-Dej făcuse gesturi vizibile de răceală față de Moscova. Prin declarația din aprilie 1964, înalta nomenclatură de la București a transmis Kremlinului că nu agreează politicile riscante ale lui Nikita Hrușciov și că preferă varianta națională a stalinismului. Nu întâmplător, decidenții politici de la București amânaseră cu circa 10 ani eliberarea deținuților politici din închisori și lagăre de muncă. Nu este o întâmplare nici faptul că Gheorghe Gheorghiu- Dej dăduse o mână de ajutor Moscovei la capturarea și eliminarea liderului reformist de la Budapdesta, Imre Nagy. Un mod eficient de a arăta că Moscova pierde teren în România era acest mare proiect economic româno-iugoslav.

Iosip Broz Tito concura Moscova în privința supremației asupra lumii comuniste din Balcani și inventase prima versiune a național-comunismului.

„Traseul politic al lui Tito a fost unul dintre cele mai interesante în sensul în care și-a început lunga guvernare din postura de cel mai apropiat și cel mai merituos partizan, emul al lui Stalin, și a continuat într-o manieră la care aproape nimeni nu se aștepta, printr-o rupere violentă de Uniunea Sovietică, practic de Stalin, fiind prima încercare cât de cât structurată a regimului iugoslav de găsire a unei alternative la socialismul de tip sovietic, ulterior la socialismul real,  așa cum s-a numit regimul în perioada poststalinistă”, spune istoricul Cosmin Popa.

Tito avea un dublu ascendent asupra tuturor liderilor comuniști din Europa de Est. Iugoslavia fusese eliberată de naziști fără niciun fel de contribuție a Armatei Roșii. În plus, Tito luase pare direct la instaurarea comunismului în Uniunea Sovietică însăși.

Un comunist greu de înlăturat

Născut în 1892, lângă Zagreb, în Croația, acest ucenic de fierar s-a înscris în 1910 în Partidul Social Democrat din fostul Imperiu Habsburgic. Înrolat în 1915, a fost rănit pe frontul rusesc, iar în timpul prizonieratului a fost cooptat de bolșevici.

În vara lui 1917, la prima tentativă a lui Lenin de a prelua puterea, Iosip Broz se afla deja la Sankt Petersburg. După reușita puciului bolșevic, Iosip Broz a intrat în Armata Roșie și a luptat în războiul civil în Siberia și Kîrgîzstan.

Întors în țara natală, a devenit ținta autorităților iugoslave pentru activități subversive. Membru în Partidul Comunist Iugoslav, în 1935 își ia numele de Tito, apoi face un stagiu la sediul Cominternului de la Moscova. La întoarcere, în 1939, date fiind epurările staliniste, devine secretar general al Partidului Comunist iugoslav.

La acest dosar perfect ideologic s-a adăugat succesul partizanilor comuniști contra trupelor naziste.

Cine au fost partizanii. Grupul Draia Mihailovici

Militanții comuniști ai lui Iosip Broz Tito nu au fost singurii combatanți iugoslavi care i-au provocat dificultăți lui Hitler în cel de-al Doilea Război Mondial.

După înfrângerea din 1941, familia regală sârbă, înrudită cu cea română, s-a refugiat la Londra unde a fost alcătuit un guvern în exil.

În cuprinsul întregii Iugoslavii s-au format așa-numitele cetnik - grupări de gherilă sârbești și croate care hărțuiau trupele naziste și pe colaboraționiști în același fel în care îi hârțuiseră pe turci în secolele trecute. Cea mai importantă grupare de acest fel a fost cea a lui Draia Mihailovici, un legitimist care lupta pentru reinstaurarea monarhiei interbelice. Regina Mărioara a Iugoslaviei era fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria.

Este motivul pentru care oamenii lui Draia Mihailovici au ajuns să lupte și contra naziștilor, și contra partizanilor lui Iosip Broz Tito. Dar ajutorul militar britanic a ajuns la luptătorii comuniști. Churchill - care a încercat o vreme să-și convingă aliații ca debarcarea în Europa să se facă în estul Mediteranei, nu în Normandia - avea nevoie de orice fel de susținere pe uscat. În martie 1946, Draia Mihailovici a fost capturat și executat la Belgrad. Regimul comunist câștigase definitiv partida.

Foarte repede însă, liderul comunist iugoslav a intrat în conflict cu Stalin. Dictatorul sovietic considera că numai Moscova are drept de hegemonie asupra țărilor-satelite. Tito, om al Balcanilor, era de altă părere.

„Începând cu anul 1944, mișcarea de partizani a lui Tito a început să se manifeste extrem de activ în materie de politică balcanică, Iugoslavia fiind o sursă inepuizabilă de pretenții teritoriale către toți vecinii săi - Austria, Italia, România, Bulgaria, etc. Mai mult decât atât, în speranța reconstrucției unui stat iugoslav - pentru că foarte puțină lume mai credea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial că Iugoslavia poate fi refăcută și că sârbii și croații pot fi determinați să trăiască într-un stat comun - Tito a dezvoltat o veritabilă politică balcanică încercând să construiască în jurul viitorului stat iugoslav o rețea de clienți politici care ar fi cuprins în primul rând Albania, dar nu în ultimul rând, Bulgaria și România, la care se adăuga o țară extrem de problematică din punct de vedere al echilibrului european și anume Grecia - care se afla atunci în război civil între forțele regaliste pro-britanice și forțele comuniste”, explică istoricul Cosmin Popa.

Capcană pentru Imre Nagy

Nu este o întâmplare că la intrarea trupelor sovietice în Budapesta, în timpul revoluției maghiare din 1956, liderul reformist Imre Nagy s-a refugiat în ambasada iugoslavă. Era însă o capcană. După moartea lui Stalin, URSS făcuse eforturi notabile să normalizeze relațiile cu Tito. Nikita Hrușciov scrie în memoriile sale că l-a informat pe Tito despre iminența intervenției contra „tentativei de revenire la capitalism” din Ungaria și că acesta a fost de acord, cu mențiunea ca trupele sovietice să intervină singure.

Chiar dacă Iugoslavia nu a făcut parte din Pactul de la Varșovia și a fost inițiatoarea mișcării țărilor nealiniate, loialitatea lui liderului iugoslav față de comunism era indiscutabilă. Este și explicația crizelor economice succesive pe care le-a traversat spațiul iugoslav în cei 35 de ani de conducere a lui Tito.

„Privită din România, economia iugoslavă era un rai. În realitate însă, succesul economic - atât cât a fost - iugoslav a fost de dată recentă și scurtă durată. În sensul în care în perioada anillor '60 '70, economia iugoslavă a trecut printr-o criză acută, o criză care a determinat migrarea în masă a iugoslavilor. De altfel, unul din primele valuri postbelice provenite din Europa Orientală de migranți economici este cel al iugoslavilor, care a fost similar italienilor din anii '50. Ceea ce s-a întâmplat pe parcursul anilor '80 a fost o stabilizare, mai degrabă o renunțare la regulile și legitățile socialismului. Practic, succesul economic iugoslav a venit atunci când Iugoslavia aproape că a renunțat la socialism”, reliefează istoricul Cosmin Popa.

Eșecul naționalismului în fosta Iugoslavie

Inaugurarea hidrocentralei de la Porțile de Fier I s-a făcut, ca și la începerea lucrărilor, în prezența liderului iugoslav, dar, în mai 1972, omologul român era Nicolae Ceaușescu. Deși ambii erau frecventați de conducătorii occidentali, deosebirile dintre cei doi lideri comuniști erau imense. Balansul sofisticat impus de Tito națiunilor iugoslave cerea abilități politice superioare stalinismului care îl caracteriza pe Ceaușescu.

Rotația președinției iugoslave în capitalele republicilor componente, sistemul de cote etnice din organismele reprezentative și executive au fost distruse, însă, după prăbușirea comunismului, prin venirea la putere a lui Slobodan Miloșevici, un politician obsedat de „Serbia Mare”.

În loc să negocieze, Miloșevici a răspuns cererilor de reforme economice și politice cu o centralizare pe baze etnice. Intervenția fostelor puteri central-europene în favoarea teritoriilor catolice, foste habsburgice, au mărit tensiunea. Dezmembrarea prin război etnic a fostei Iugoslavii a repus pe harta Europei ziduri confesionale și etnice pe care națiunile libere din Uniunea Europeană le aboliseră demult.