Radio Chișinău: Iya, bine ați revenit în Republica Moldova și mulțumim că ați acceptat invitația pentru acest interviu. Zilele trecute s-au împlinit trei ani de la începutul agresiunii brutale și nejustificate a Rusiei în Ucraina, zi pe care ați marcat-o fiind la Chișinău. Ce au însemnat pentru tine personal acești trei ani de suferință, zi de zi să vezi cum sub este distrusă țara în care te-ai născut, în care se încearcă a nimici întreaga națiune ucrainean?

Iya Kiva: Este o întrebare clară, dar, în același timp foarte complicată. Zilele trecute am văzut pe Facebook postarea proeminentului nuvelist ucrainean Artem Chekh, care s-a înrolat în armată începând cu 2014, nu doar din 2022. „Ucraina este țara noastră si nu avem alta”, cam așa erau cuvintele sale. Dacă te simți ucrainean, ai doar o singură țară în care te simți tu.

Sigur, țările vecine, Republica Moldova, România, Polonia pot fi foarte deschise, calde, dar nu este același lucru ca și atunci când locuiești acasă. Și, după cum știți, mulți ucraineni, femei copii, au decis să revină, chiar și în zonele apropiate de linia frontului. E dorul de casă.

Știu că multe țări ne-au susținut puternic în primi trei ani ani de război, dar ele au nevoie să își susțină și proprii cetățeni. Până la urmă, e vorba de bani. Vedem că trupele înaintează și înaintează, ocupând sat după sat. Chiar aseară am primit o avertizare pe telefon despre aceasta. În prezent, folosim aceste aplicații pentru informare publică. Este un război al resurselor, și noi nu știm că resursele rușilor se vor epuiza, asta pentru că ei mint, trăiesc în autoritarism și totalitarism și ceea ce spun despre ei nu este adevărat. Acum trăim într-o lume și mai instabilă.

Suntem martori cum anumite state lunecă spre fascism în realitate. Vedem cum în Italia, Austria, Germania se intensifică influența pro-rusă, inclusiv susținerea declarată din partea lui Trump și Musk. Acest lucru mi-e greu să îl înțeleg, cum o persoană care visează la planeta Marte, este un fascist în realitate. Este foarte straniu.

Dacă tu decizi să rămâi în Ucraina, ești conștient că poți fi ucis în fiecare zi. E o decizie adultă din partea ta, asumată. Din fericire nu am copii să port o responsabilitate în plus.

Chiar dacă lucrurile se vor schimba într-un mod radical, nu cred că îmi pot schimba decizia de a rămâne în Ucraina. Ca să mă exprim metaforic, să fiu o mamă pentru țara ta. E un pic de magie că, atunci când ești acasă, împărtășești puțin din energia ta și energia comună cu întreaga ta țară și simți că o protejezi într-un fel. 

„Ucraina trece printr-un proces de decolonizare a fiecărei inimi”

Radio Chișinău: Cum v-au schimbat acești trei ani de război și cum credeți că a schimbat războiul națiunea ucrainean? Cum se raportează la statul agresor, Rusia?

Iya Kiva: Ca națiune, eram ca niște tineri, niște adolescenți plini de energie, cu multe visuri și credință în justiție și alte lucruri. Țările din estul Europei, în timp ce vestul Europei, vorbind că vor să fie lăsați în pace, în liniște, ca niște bătrânei. Toate aceste evenimente, la nivel general, reprezintă un proces de decolonizare a Ucrainei. Trecem printr-un proces de decolonizare în fiecare inimă de cetățean ucrainean când tu ajungi să înțelegi de ce ești aici.

Nu este pentru că nu poți să te refugiezi, sigur că poți să pleci în afară dacă nu ești bărbat sub 60 de ani. Dar e vorba de ceea ce simți, concesiunea cu oamenii tăi. Asta am simțit în urma experiențelor ca voluntară. Multe locuri pe care le-am făcut și pe care nu mi le puteam imagina că aș fi în stare înainte de război. Conștiința aceasta că poți mai mult și poți fi puternic în situații foarte periculoase.

Până la urmă, de ce suntem pe acest pământ cu toții? Pentru a fi umani și a încerca să ajutăm, de la o inimă la alta. Uneori, doar câteva cuvinte spuse cu bunătate pot ajuta, un fel de psihoterapie, pe stradă. Dacă ai bani, poți oferi bani cum a făcut poeta Ruxana Cesăreanu, iar eu mai departe către colegii mei paramedici când voi reveni în Ucraina.

În realitate, atunci când avem o viață liniștită nu ne prea gândim mult la ceilalți. Dar acum cred că s-a născut și consolidat acest sentiment de comunitate în pericol. Și văd nu doar distrugeri în jur, dar și (dacă mă pot exprima în acest fel), schimbări pozitive. Sunt foarte mândră să fiu parte și să trăiesc în țara mea. Pe de o parte, este multă adrenalină, dar înțeleg că mulți oameni pot fi uciși și noi putem fi forțați să semnăm așa-numita pace de statele mari precum SUA sau cele europene, și ne este frică de asta pentru că noi depindem de suportul financiar și militar din partea vechilor imperii.

Pe plan personal, după cum știți, m-am născut, am copilărit și studiat în Donețk timp de 30 de ani. Nu am avut planuri de a părăsi orașul natal. Și simt acum mereu un dor de casă permanent. Acolo, peisajele erau diferite, chiar și aerul e diferit. Asta pentru că sunt din sud-estul Ucrainei, cu aer foarte uscat. După aceea, am locuit în Kiev, acum locuiesc în Lvov cu un aer foarte umed. Și nu mă simt chiar acasă în multe sensuri, dacă este să analizez mai în profunzime. Pe de altă parte, înțeleg că dacă mi-aș pierde confortul casei și al orașului natal, este un lucru, dar dacă mi-aș pierde țara, asta ar fi o mare tragedie.

Potrivit statisticilor, fiecare persoană în Ucraina cunoaște personal pe cineva care a fost ucis, civili sau militari. În rândul scriitorilor, nuvelista și scriitoarea pentru copii Viktoria Amelina (1 ianuarie 1986, Lvov – 1 iulie 2023, Dnipro) a fost ucisă. Dar și foarte mulți oameni cu alte ocupații au fost uciși.

Să fii ucrainean astăzi este tare greu. Suntem cu toți într-o depresie colectivă. Poți să te trezești dimineața și să fii bine, și, într-un moment, să auzi sau să citești o informație despre cineva sau ceva, și să se declanșeze acest proces empatic ca un fel de electricitate care te electrocutează prin întreg corpul. Uneori mă surprind că evadez din realitate și intru într-o stare profundă în propriile gânduri.

E o stare permanentă de ezitare între îndemnurile de a fi puternică și între ceea ce pot să fac, cum să ajut mai mult, iar, pe de altă parte, ai simțurile înghețate. Uneori simți că ți-ai pierdut energia intelectuală. Uneori, scriu poezii. Unii spun că sunt bune, cu mesaj puternic, dar eu simt că nu îmi pot folosi întreaga energie intelectuală la fel ca înainte de începutul războiului. Am încetat să mai traduc poezie, așa cum făceam înainte de 24 februarie 2022. Nu am energie. 

Radio Chișinău: Ce înseamnă războiul pentru dumneavoastră ca om de creație, cum trăiesc acest război poeții, scriitorii din Ucraina? Cât de mare este rolul intelectualilor în vremuri de război?

Iya Kiva: Din perspectiva mea, dacă comparăm cele două părți ale războiului, adică intelectualii ucraineni și cei ruși, nu am auzit vreun caz în care cei din Rusia să meargă și să se înroleze în armata ucraineană și să lupte de partea noastră. Dar, în Ucraina, mulți oameni simpli au mers în armată, au devenit paramedici din rândul poeților și scriitorilor, încă din anul 2014, nu doar din 2022. Nu doar bărbați, ci și femei. Cred că populația din Ucraina are mai multă încredere în intelectualii ucraineni, pentru că îi văd implicați, îi văd cum luptă.

PEN Club Ucraina (o organizație culturală și pentru drepturile omului care reunește jurnaliști, scriitori, oameni de știință, dramaturgi, editori, traducători) organizează lunar deplasări în orașe, multe nu foarte sigure, inclusiv în apropiere de front, în special în orășele mici, evenimente în librării, biblioteci pentru a menține această interconexiune cu oamenii. Unele comunități s-au aflat sub ocupația rusească, altele nu. Eu am fost în regiunea Sumî. Acțiunile sunt cu dublu efect. Un drum cu două direcții: necesar pentru mine ca să înțeleg și să văd cum trăiesc oamenii mei în aceste circumstanțe, iar pentru ei, de a înțelege că nu sunt singuri.

Organizăm aceste deplasări de trei ani. Eu am mers doar în una, nu pentru că mi-ar fi frică, ci pentur că sunt implicată în mai multe activități și nu reușesc cu programul. În aceste deplasări se pot alătura scriitori sau jurnaliști internaționali, dacă doresc.

„Când Rusia ne fură, la propriu, pământul de sub picioare, noi încercăm să rezistăm prin cultură”

Iya Kiva: Poezia, avangarda au un rol important. E ca și atunci când suferi vreo fractură și ai nevoie de fizioterapie. În acest context, poezie are acest rol de fizioterapie, de a-ți readuce capacitatea de a simți realitatea și de a-ți trata emoțiile. Știm din studiile care au ca subiect dramele umane, că traumele suferite duc la blocaje personale. Suntem oameni și avem nevoie să împărtășim prin cuvinte aceste emoții, iar poezia ajută în acest sens.

Intelectualii și scriitorii noștri, la acest capitol al discursului public, încearcă și sunt activi în a oferi oamenilor aceste mesaje de încurajare, de a fi puternici.

E de înțeles când pământul de sub tine este în pericol, când Rusia încearcă să ți-l fure la propriu, pas cu pas, în fiecare zi, noi încercăm să supraviețuim într-o realitate paralelă, culturală. Ca un fel de stick de memorie externă, unde depozităm tot ce ține de identitatea noastră.

Într-un fel, creăm un pământ paralel al culturii, forma noastră de rezistență la realitatea pe care o trăim, ceea ce ne unește ca și comunitate.

Începând cu anul 2024 și anul acesta, simțim că am cam obosit puțin, soldații pe front, dar și civilii. Dar, în primii ani de război, în 2022, 2023, era ceva incredibil ceea ce se întâmpla în Lvov. La fiecare eveniment cultural pe care îl organizam - o lansare de carte sau serile de poezie, prezentările clasicilor noștri studiați la școală - încăperile erau arhipline, inclusiv cu oameni care stăteau pe podele. Ei încercau să găsească un sens în tot ce se întâmplă și o formă de rezistență în țara noastră. Foarte des, în timpul acestor evenimente și lansări de carte, vorbeam mai mult despre mine, despre ce cred, ce simt, decât să citesc poezi Am observat că oamenii aveau nevoie să se adune și să fie împreună.

În timpul Galei Premiilor pentru Curaj, Dumitru Crudu mi-a spus că ideea acestui premiu este de a face conexiune și de a crea o comunitate a oamenilor bravi și puternici, și cred că, la general, cultura este despre astfel de oamnei. Cei de la Revista Timpul însă au decis să creeze aceste premii speciale, pentru oamenii care sunt implicați în asemenea acțiuni.

Citiți și: Premiile Revistei Timpul din România, ediția din Republica Moldova. A fost marcat curajul unor personalități literare de a oferi o perspectivă personală asupra tragediei poporului ucrainean

„După 2014, am înțeles că îmi este imposibil să mai fiu în limba rusă, că identitatea mea ucraineană este mai importantă decât identitatea de scriitoare.”

Radio Chișinău: Sunteți originară din Donețk, poetă, jurnalistă, crescută într-un mediu de vorbitori de limbă rusă. După 2014, după preluarea puterii de către separatiști a acestei regiuni, ai părăsit orașul natal și ai decis să nu mai scrii în „limba morții”. „Mai bine nu scrieți deloc, decât să scrieți în rusă”, spuneți într-un interviu. E o formă de protest, mai degrabă o revoltă. Această decizie s-ar putea schimba în timp?

Iya Kiva: Este mai complicat și poate nu s-a înțeles foarte bine. Nu am decis să nu mai folosesc limba rusă în vorbire. Cât despre scris, am simțit că nu am suficiente cunoștințe de limbă ucraineană pentru a fi o scriitoare bună după 2014. A fost un protest similar după cum îi vedem pe ruși începând cu 2022. Am înțeles că, pentru mine, identitatea mea ucraineană este foarte importantă, la fel și identitatea mea de scriitor. Dar ele sunt în conflict ca urmare a agresiunii militare.

Am conștientizat că Rusia ne-a violat ca țară, ne-a folosit pe noi, limba noastră. Mulți intelectuali din Ucraina au luat aceleași decizii după 2014. Este la fel cum s-a întâmplat cu anumiți scriitori după al Doilea Război Mondial, pentru care a fost dureros să mai scrie în limba germană, maternă, limba ucigașilor mamei lor. Situația mea a fost similară.

Limba rusă a fost la grădiniță, școală, mai apoi Universitate. A fost foarte dureros să simți că ești violat de oameni care cred în așa-numita Rusie măreață, în lumea rusă și măreția cultură rusă. Ești trădat și violat de ei, și forțat să devii persoană strămutată, refugiată. Pe de altă parte, nu ai o a doua limbă în care să fii tu, să te exprimi în aceeași profunzime. Eu sunt scriitoare, filolog și înțeleg diferit modul de folosire a unei limbi în scris și în vorbire. Pentru a merge până la magazin, puteam să folosesc limba ucraineană chiar și în Donețk.

După Revoluția Orange, după Revoluția Demnității, mi-am dat seama că aceștia sunt oamenii mei și eu ar trebui să îi susțin și să citesc mai multe cărți în ucraineană, să citesc mai mult despre istoria Ucrainei. Să deschid țara mea pentru mine.

Nu este neapărat protest, ci mai degrabă ceva similar unei manifestări fizice. Nu aș vrea să folosesc termeni feminiști, dar s-ar exprima printr-o formă de violență fizică. De exemplu, atunci când cunoști pe cineva care e răuvoitor, toxic cum zicem noi în prezent, încerci să îl eviți, mergi pe altă stradă ca să îl ocolești.

A fost, deci, o reacție fizică, după 24 februarie 2022, fiindcă este imposibil să mai fiu în această limbă și să împart spațiul bilingv cu Rusia, și atunci am hotărât că e mai bine să nu mai scriu deloc. Am înțeles că identitatea mea ucraineană este mai importantă decât identitatea de scriitoare.

A fost precum un  accident vascular, după care înțelegi că nu mai poți folosi această limbă rusă. Un accident vascular, de cele mai multe ori, duce la blocarea, paralizia, imobilizarea unei părți a corpului. Așa a fost pentru mine. Oamenii au diferite forme de protest. Unii trec de la rusă la ucraineană, alții nu. Fiecare are motivele lui de ce nu trec de la rusă la ucraineană, dar acești oameni au cu siguranță în ei o identitate ucraineană profundă.

Acum mă simt o persoană mult mai liberă pentru că nu mai am în mine acest conflict între identitatea de scriitoare și cea ucraineană.

Radio Chișinău: Credeți că acest sentiment, această paralizie la care vă referiți metaforic, s-ar putea schimba în timp?

Iya Kiva: Nu se va schimba și e alegerea mea. Și cred că în Rusia măreață, teritorial vorbind, sunt suficienți care să scrie în limba rusă. Eu sunt conștientă că, dacă eu și mulți alții scriitori ca și mine nu vor scrie în ucraineană, noi vom dispărea și mă simt responsabilă pentru cultura țării mele și pentru viitorul Ucrainei.

Radio Chișinău: Televiziunea publică din Republica Moldova a difuzat pe 24 februarie „20 de zile în Mariopul”, filmul documentar care anul trecut a fost premiat cu Oscar, semnat de jurnalistul ucrainean Mstyslav Chernov, fotograful Yevhen Maloletka și producătoarea Vasilisa Stepanenko. Filmul aduce în spațiul public dovezi cutremurătoare despre ororile, crimele de război comise de armata lui Putin în Ucraina, în timp ce despre tragediile altor sute de mii de mii de oameni nu va mai putea vorbi nimeni niciodată. Care sunt cele mai mari întrebări retorice, revolte personale, în prezent, legate de incapacitatea, de indiferența și chiar cinismul unor mari democrații precum, mai nou, Statele Unite, la crimele care sunt comise în Ucraina?

Iya Kiva: Sunt furioasă, e adevărat. În prezent avem în Ucraina o adevărată dezbatere nu de a avea doar pace, ci o pace justă. Dacă ne amintim situația evreilor din Europa, principalele victime ale celui de-al Doilea Război Mondial, de la final de conflagrație, nimeni nu le-a oferit o pace justă, nici europenii, nici americanii. Ei au mers pe teritoriile patriei lor, iar acum vedem toate aceste probleme.

Acum, în Ucraina, avem un genocid. Urmăriți pagina ONG-ului care luptă pentru drepturile omului în Ucraina și monitorizează științific acest lucru (Centrul pentru Libertăți Civile, Premiul Nobel pentru Pace 2022, primul Nobel pentru pace acordat unei organizații sau persoane din Ucraina).

Nu sunt atât de egocentrică și îmi dau seamă că, în prezent, sunt multe războaie în lume în care poate că au fost uciși și mai mulți oameni decât în Ucraina. În Mexic, de exemplu, o mulțime de femei sunt răpite și ucise fără a avea parte de vreo justiție. Nu este vorba de rachete ca în țara mea, dar îmi pot imagina că e grav. Sunt multe războaie în Africa, multe în Asia.

De ce așa-numita lume civilizată nu este în stare să oprească toate aceste lucruri? Cred eu, pentru că există anumite interese. Putin și Rusia nu au apărut ieri, nu în 2014, și nu în 2022.

Radio Chișinău: Republica Moldova a avut un război cu Rusia în 1992, Războiul de pe Nistru, nu la aceeași scală ca număr de victime și distrugeri ca în Ucraina, dar, după acesta, a continuat în Georgia, în alte regiuni.

Iya Kiva: Războiul Rusiei în Cecenia. În realitate, cecenii au vrut să iasă de sub influența rusă.

Radio Chișinău: Dar Putin nu a fost oprit la timp.

Iya Kiva: Da, și e foarte interesant de ce nu a fost oprit. Pentru că alte state au vrut să aibă resurse ieftine din Rusia, afaceri murdare cu Rusia. Totodată, cum putem anticipa, un dictator se developează în timp. Unii i-au permis Rusiei să redevină la politica sa imperialist agresivă. Și este nedrept.

Țara voastră, Georgia sunt mult mai mici decât Ucraina. Nu este foarte simplu nici pentru Ucraina, una din cele mai mari țări din Europa, să lupte cu un asemenea monstru precum Rusia. Dar acesta este cinism, pentru că alte țări capabile și care pot folosi politicul pentru a opri Rusia, nu au făcut acest lucru după primele semnale și au lăsat să se developeze evenimentele precum în Evul Mediu cu Rusia, care dacă e interesată de anumite teritorii, poate să și le însușească și să le violeze fără probleme.

Analiștii ucraineni au spus foarte clar: dacă războiul nostru cu Rusia nu va fi oprit foarte curând, în primul sau al doilea an, vom vedea răspândirea haosului în întreaga lume, și este adevărat. La acest subiect am privit pe Netflix un serial despre Zei și teoria haosului. Vom fi martori, lună după lună, an după an, cum acest haos se va răspândi peste tot. Pentru că acest război nu este doar despre apărarea Ucrainei, dar pentru mulți alți oameni.

Vedem că, pe fundalul exploatării fricii de război a oamenilor, au început aceste mișcări de dreapta, apropiate de fascism. Pe aceste frici se încearcă a obține dividende politice aici în Republica Moldova, în România, Italia, Austria și în alte țări, pentru a limita libertatea și pentru a folosi oamenii în a-și atinge scopurile lor.

Mulți politicieni sunt interesați de prietenia cu Putin și cu Rusia imperialistă, în special Statele Unite. Nu văd ca SUA să fie interesate să distrugă acest proiect rusesc.

E de înțeles că fără o Ucraină liberă, este imposibil să ai un Belarus liber, care este sub influența Rusiei încă din 1919. Este imposibil să avem o Moldovă liberă, o Georgie și o Armenie libere. Noi încercăm să spunem că Ucraina apără în prezent proiectul european, Uniunea Europeană. 

Ce demonstrează prin aceste acțiuni Rusia? Nu doar Rusia lui Putin, ci întreaga Rusie de-a lungul istoriei – că dacă voi nu sunteți de acord cu noi, putem să venim și să vă ucidem. Și dacă vom trăi într-o astfel de lume, vor exista din ce în ce mai multe victime peste tot în lumea asta. 

Dar, eu nu pot să vin, de exemplu, în Moldova, și să spun că noi luptăm acum și pentru libertatea voastră, însă e frumos să auzim că acest lucru se conștientizează. Preferăm mai degrabă să auzim aceste cuvinte de la alte țări, de la oameni din alte diferite țări, să spună că înțeleg că eforturile ucrainenilor sunt, de fapt, și luptele pentru libertatea altor popoare. Și, pe parcursul acestor trei zile cât m-am aflat în Republica Moldova, am auzit acest adevăr de la oameni diverși, intelectuali.

Nu cunosc prea multe despre potențialul militar al Republicii Moldova. Cred că nu stă foarte bine la acest capitol, dar, ceea ce spun eroii societății civile din Ucraina, eroii noștri soldați și ceea ce cred și eu, este că noi salvăm timp pentru ca Europa occidentală să se pregătească, întrucât noi vom epuiza toate resursele noastre într-o bună zi.

Ucraina a fost mereu vecina Rusiei, nu doar în secolul 20. Iar noi am ținut piept, foarte des, acestor trupe barbarice, încă din secolul al 13-lea. E vorba de geografie. Ucraina este un fel de „tărâm însângerat” în termenii metaforici ai istoricului american Timothy Snyder. Am fost nevoiți să luptăm continuu cu acești barbari care au tot năvălit din Asia. Și e foarte trist, pentru că deja am obosit să facem acest lucru de secole.

Iar acum îmi doresc ca, pe viitor, să avem garanții privind o anumită protecție. Nu îmi pot imagina să avem stabilitate, când avem atâta instabilitate pe continentul european. Este imposibil.

Radio Chișinău: Pe 24 februarie, în cadrul Galei Premiilor pentru Curaj, oferite de Revista „Timpul” din România, ediția din Republica Moldova, ați fost una din cei patru laureați. Premiul v-a fost acordat „pentru rezistența prin poezie și pentru curajul cu care vorbiți despre război”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest premiu și care este relația dumneavoastră cu Republica Moldova?

Iya Kiva: Marea mea întrebare este, poate, de ce nu avem creat un dialog puternic între literatura ucraineană și literatura română din Republica Moldova și din România? Am făcut un comentariu pentru presa din Ucraina și am întrebat același lucru. Nu sunt manager la vreo instituție, dar sunt interesată de ce nu avem aceste legături. E foarte straniu. Pentru că avem filologi în regiunea Ujgorod și la Universitatea din Cernăuți și avem mulți alți oameni pentru care limba română este limbă maternă. Poate e o chestiune legată de bani și de aceste necesități financiare, nu știu.

Sigur că acest premiu mă onorează. Eu sunt și traducătoare, în special cunosc limbile slave. În comentariul pentru presa din Ucraina m-am gândit mult cum să explic pentru publicul ucrainean acest premiu și am înțeles că este pentru curajul de a aborda subiecte dificile și dureroase. 

Organizatorii au spus că această Gala a premiilor pentru Curaj va fi organizată în fiecare an la 24 februarie și va aminti, de fiecare dată, chiar și după ce acest război se va încheia, despre această invazie și despre această tragedie, și ceea ce au simțit aici oamenii din Republica Moldova.

Oamenii din Moldova nu au văzut războiul cu ochii lor, dar l-au văzut pe fața refugiaților noștri, pe fața femeilor și copiilor noștri care au ajuns în țara voastră.

Toți acești ani de război am ținut legătura cu Dumitru Crudu, un mare poet, și m-am bucurat foarte mult să-l întâlnesc personal. Este o persoană bună, interesantă și profundă. Este o oportunitate bună să înțelegi mai mult despre contextul vostru, discursul vostru. Pentru că, din păcate, dacă nu greșesc cu ceva, nu avem legături culturale foarte puternice între Moldova și Ucraina.

Experiența aflării mele în Republica Moldova este pozitivă. Am vorbit doar cu oameni care sunt de partea Ucrainei. Sunt oameni foarte conștienți, foarte buni, foarte calzi. Știu însă că aveți și oameni pro-sovietici, pro-ruși. Au fost și la noi până acum 15 ani, mai ales în rândul generațiilor mai în vârstă.

Pot citi multe cărți, dar nu e același lucru, bineînțeles. Experiența mea e foarte bună, foarte interesantă. I-am întrebat pe cei cu care m-am întâlnit aici cum numesc ei acest război de pe Nistru, dacă îl numesc războiul rus-moldovenesc. Sunt interesată să citesc această carte semnată de un alt laureat, din România, Vlad Grecu, despre războiul vostru. (O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari”. Despre războiul pe care Rusia l-a dus în Republica Moldova, în 1992, și tragedia de la Dubăsari)

Avem multe lucruri foarte, foarte similare în trecutul nostru precum ocupația, deportările, transferul de populație de diferite etnii în acest spațiu – o mulțime de subiecte prin care să ne cunoaștem reciproc, să nuanțăm aceste narațiuni, care să arate că Rusia este agresor nu doar din anul 2022.

„Avem o istorie comună în a fi fost agresați de către Rusia”

Radio Chișinău: Împărtășim aceeași istorie de a fi agresați de Rusia. La final, Iya, care ar fi mesajul pe care ați vrea să îl transmiteți ascultătorilor Radio România Chișinău, dar și întregii lumi, despre Ucraina, despre națiunea ucraineană?

Iya Kiva: Cuvântul ucrainean „peremoha”, a învinge. În termeni etimologici, ar însemna să fii în stare să faci mai mult. Să nu te lași înfrânt și să îți amintești că depinde de noi înșine ce putem și ce nu putem face.

Depinde de fiecare dintre noi, ucraineni, oameni din Republica Moldova, români și alte naționalități, toți putem face mai mult pentru a fi mai puternici. Dacă vrei să fii mândru de tine și să schimbi lumea din jurul tău, mereu poți face mai mult.

Stația finală pentru toți este la cimitir, așa că vă rog, nu renunțați niciodată. Peremoha! Vă rog să vă amintiți că întotdeauna puteți face această alegere de a face mai mult. Este o sursă a puterii și rezistenței noastre.

Vă mulțumesc vouă, tuturor oamenilor cu care m-am întâlnit în aceste zile, pentru acest schimb intelectual și energetic, reesurse foarte importante pentru mine, ca apa, zilele acestea. Vă mulțumesc!

Radio Chișinău: Noi, dragă Iya, mulțumim, prin intermediul dumneavoastră, întregii națiuni ucrainene care, prin forță și prin sacrificiu enorm, apără în prezent pacea și în Republica Moldova.