INTERVIU | Nicolae Botgros: Atitudinea față de ceea ce facem noi este mai importantă chiar decât talentul în sine

  • 25 Ianuarie 10:14
INTERVIU | Nicolae Botgros: Atitudinea față de ceea ce facem noi este mai importantă chiar decât talentul în sine

Pentru marele naist Gheorghe Zamfir Orchestra „Lăutarii”cu cei douazeci de instrumentiști „a însemnat un imens sac de oxigen și speranță, cu talentul lor unic și marea lor inimă pentru prima oară în istoria folclorului nostru, melodiile repertoriului lăutăresc sunt tratate orchestral de Nicolae Botgros ca piese clasice, nu pentru a le degrada sau deforma, ci dimpotrivă pentru a le reda o nouă tinerețe, frumusețea ascunsă și pentru a le proteja și conserva. De remarcat că Nicolae Botgros a fost la cea mai mare înălțime, reușind în timp record, să-și însușească un repertoriu extrem de variat și dificil. Nici o orchestră simfonică sau alta din lume n-ar fi fost capabilă de asemenea performanță” spunea Gheorghe Zamfir.

M.M.Domnule Nicolae Botgros, de ani buni mențineți orchestra „Lăutarii” la aceiași cotă valorică. Cum reușiți, totuși, să fiți primul?  

N.B. – E o întrebare foarte delicată. Mă chinuia deunăzi un jurnalist tânăr și mă tot întreba:  ,,Cum  reușiți să faceți orchestra asta să fie tot timpul pe prim-plan, prin ce se deosebește orchestra dumneavoastră?’ Eu încercam să-i explic: se deosebește prin faptul că avem un ritm aparte, cântăm curat, cu multă implicare sufletească, toată lumea e dedicată etc... și parca a înteles ce i-am explicat, dar până la urmă el iar mă întreabă: ,,Și totuși prin ce se deosebește?” ,,Auzi, îi zic, tu știi ce înseamnă o mașină marca Mercedes”? „Da, zice, știu” ,,Apoi iaca orchestra „Lăutarii” este mașina de marca Mercedes, restul sunt pur și simplu mașini”. ,, Pai de ce nu ați spus deodată așa?” Nu e ușor să menții o orchestră. În primul rând e vorba de  caractere, fiecare este diferit și pentru fiecare trebuie să ai o abordare diferită. Fiecare orchestră are stilul ei de a lucra, nu de a cânta, pentru că a cânta este una, dar a lucra este altceva. Stilul nostru, care este unul special, rezistă. De vreo optăsprezece ani la rând  am aceeași formulă și rezistă. Vreau să spun că sunt niște băieți exstraordinari, începând de la țambalagiul nostru, Corneliu Moraru, Andrei Prohnițchii la braci, Nicușor Cibotaru la acordeon și dacă vă spun și despre ceilalți  putem să vorbim până dimineață. Grupa de suflători, cum îi numim noi „lemnul și arama”, violoniștii sunt unul ca unul, sunt băieți cu carte, băieți cu tot ce trebuie să fii dotat într-o orchestră. Mă bucură faptul că am mult tineret în orchestră.

M.M –Să trecem cu privirea prin CV-ul dvs. V-ați născut la 25 ianuarie, 1953 în satul Bădicul Moldovenesc, județul Cahul, în sudul Basarabiei. Ați absolvit școala din Bădicul Moldovenesc, apoi Colegiul de Artă Populară din Soroca. Ați absolvit Conservatorul „Gavriil Muzicescu” din Chișinău în anul 1990, apoi ați activat din 1971 până în 1973 ca dirijor al Orchestrei de Muzică Populară „Ciocîrlia” din Edineț. Din 1973 ați fost violonist în orchestra „Mugurel” a Filarmonicii din Chișinău. Din 1974 până în 1978, violonist în orchestra Ansamblului Academic de Stat de dansuri populare „Joc” și din 1978 director artistic și prim-violonist al orchestrei de muzică populară „Lăutarii”. Orchestra „Lăutarii”este cea mai mediatizată orchestra la ora actuală și tonul calității tot orchestra dumneavoastră trebuie să-l dea. Nu aveți voie să cântați orice.

N.B. – Da, aici este mai dificil, dar trebuie să ne ținem marca. Dacă e să vorbim de emisiunea „O dată în viață” de la TVR, când apar protagoniștii care trebuie să ia parte în această emisiune, fie  deputati sau actori, lemnari sau pictori, noi trebuie să-i găsim cheia fiecăruia ca să arătăm lumii că omul e pătruns de muzica populară. Și, uneori, noi avem această dificultate, pentru că se nimerește câte unul care este mai călcat pe ureche sau nu are deloc ureche muzicală, dar e musai să facem ceva cu el, ca să arătăm lumii că și el este cel care iubește muzica populară și în unele cazuri ne reușește.

M.MAm urmărit emisunile „O dată în viață” și m-a mirat foarte mult îngăduința dumneavoatră față de cei care pur și simplu nu aveau auz musical. Aveam impresia că acest lucru vă enervează la un moment dat, dar nu arătați asta niciodată.

N.B. – Mă enervează sufletește, dar nu și artistic. Vreau să vă spun că uneori se întâplă cazuri de acest fel și la nunți. Se apropie cineva și zice: ”Vreau să cânt”. Nu mi-i interesant talentul lui, mi-i interesantă atitudinea lui, fiindcă atitudinea față de ceea ce facem noi este mai mare, mai importantă chiar decât talentul in sine.

M.M.- Cum este să cânți cu vocea? Dumneavoastră ați cântat și cu vocea la emisiunea „O dată-n viață”. Cred că nu a fost chiar o dată-n viață, cred că a fost de mai multe ori. 
N.B.–La „O dată-n viață” vă spun sincer, am cântat în locul lui Nicolae Glib. Trebuia să meargă dumnealui la emisiune, dar a avut probleme de sănătate și eu a trebuit să salvez situația. „Doamna Elize, îi zic producătoarei Elize Stan, Nicolae Glib nu poate să vină pentru că are o problemă de sănătate și trebuie să facem ceva. Ea mi-a spus că o să vedem ce facem. Vine peste 15 minute și îmi zice: ,,Am hotărât!  O să cânți dumneata”. ,,- Cum eu?”-  ,,Ai să cânți, ca nu-i greu, mamii”. Am cântat și rock și orice la emisiunea asta. Asta este o emisiune de divertisment, dacă nu știi a face lucrurile astea degeaba mai ești artist.
M.M.Care ar fi criteriul de selectare a repertoriului pentru orchestra „Lăutarii”?

N.B. –La noi acuma e o modă de a scrie muzică, de a fi compozitor de muzică populară.. Eu aș zice că e de dorit să spunem că facem muzică, dar nu compunem, pentru că a face muzică și a compune sunt două lucruri diferite. Emil Croitoru, cunoscutul muzician, plecat de ceva timp în Israel, vine la mine într-o zi și imi zice: ,,Măi Colea, am vreo șapte piese. O să fie pentru orchestra ta ceva extraordinar. Poți să le iei?” Da, le iau, Emil, doar cu o condiție. Dacă piesa e bună, ramâne la mine, dar dacă piesa nu-i bună, noi rămânem prieteni”. Din toate șapte am ales o singură piesă. El m-a înteles foarte corect, și nu numai el, dar mai multă lume. Totuși, a compune este un lucru mai greu, mai complicat Au compus Șostakovici, Ceaikovski, Bach, Mozzart, dar să vedeți că și la ei apăreau niște dificultăți, că se mai fura o frază de acolo, se mai fura un pasaj de dincolo și lucrurile astea dau de știre în timp. Așa că noi cât nu ne-am strădui să compunem, o să fim acei care au furat de undeva.

M.M. - Ați amintit aici și despre marii compozitori clasici. Și dumeavoastră ați fost atras dintotdeauna de muzica clasică. V-am admirat de nenumărate ori și in această ipostază, v-am admirat strălucirea tehnică și simțirea profundă.  Stilul orchestrei ,,Lăutarii”
 vine din tehnică sau din repertoriu?

N.B. – Stilul orchestrei nu vine nici din repertoriu și nici din tehnică. Tehnica acum este la un nivel foarte înalt. Tehnica a ajuns la un nivel sportiv, că uneori cântă niște acordioniști, violoniști de îti pare că zboară pe lună. Stilul orchestrei totuși vine din altă parte, acolo unde te-ai născut. Eu m-am născut la sudul Moldovei. La noi, la sud,  niciodată nu predomina la nuntă cântecul, la noi predomina muzica orchestrală. Deci, dacă nu cântai orchestral o sârbă de- a lui Budală sau o horă de a lui Ion Drăgoi sau nu știu ce, cum era pe timpurile celea, te trimiteau acasă, spuneau: ,,Du-te, bre, acasă că nu știi a cânta la nunți”. Cântecele erau  solicitate la masa cea mare, când se luau darurile. Deci, de acolo am venit eu, acea muzică m-a marcat întâi de toate, de acolo a pornit totul și de acolo m-a ajutat Dumnezeu, m-a ajutat cu acest har pe care mi l-a dăruit și îl port în suflet. Și nu-l port cu mine ascuns, ci-l  dăruiesc tuturor.

M.M. - Domnul Serghei Ciuhriii cu orchestra „Fluieraș”, prin instrumentele aerofone mai ales, a dat orchestrei o culoare timbrală nordică, dacă pot să zic așa, domnul Mihai Amihalachioaie cu „Busuioc Moldovenesc” păstrează o culoare bucovinească a orchestrei. Se poate spune că orchestra „Lăutarii” are o culoare timbrală sudică?

N.B. – S-ar putea într-un fel, pentru că noi cu asta am ieșit. Dar cu timpul, noi am făcut o performață mai mare, fiindcă totuși o orchestră nu poate să dețină numai o zonă anume. O orchestră este chiar obligată să cânte toate zonele, fiindcă într-un mare spectacol, așa cum am avut noi mari spectacole in România, ești obligat să cânți toate zonele. Și nu numai zonele, și nu numai subzonele, dar chiar și zonele de interferență.

M.M.- Asta ar însemna că orchestrele merg spre o uniformizare? Asta e tendința orchestrelor?

N.B. – Nu poți să cânți doar o zonă folclorică. Mai ales în Moldova  noastră nu putem să vorbim despre zone. Vorbim însă despre stilul de la Nord, stilul de la Sud sau cel din Centru. Dar de zone noi nu putem vorbi pentru că nu avem cum. Republica noastră este o subzonă, de pe lângă zona Moldovei mari de dincoace și de dincolo de Prut.

M.M.Noi cu dumneavoastră venim din zona de Sud, trebuie văzută această zonă mai altfel? Pentru că sunt foarte multe etnii acolo, sunt și găgăuzi, și greci, și bulgari și ucraineni. Este o zonă un pic mai amestecată, mai eterogenă să zic. Trebuie văzută altfel această zonă?

N.B. - Nu trebuie văzută altfel, trebuie abordată mai frecvent. Noi ne-am luat după zonele din România, dar am uitat de etniile noastre. Eu, cel puțin, dacă răscolesc bine găsesc în discurile mele înregistrări cu suita din Găgăuzia, cu suita din Bulgăria de la sudul Moldovei. Dar, în ultimul timp, sinceri să fim, am cam uitat să cântăm cântecele noastre bulgărești, a nostre locale, care au aroma nostră moldovenească. Adevăratele suite din Bulgaria, au o altfel de aromă, sunt mai altfel.   

M.M.Păi, prin asta și sunt interesante, probabil.

N.B. – Întocmai, și muzica rusească, și cea bulgărească, și cea găgăuzească, și cea țigănească de la noi poartă amprenta muzicii noastre moldovenești. Romii de la noi au o muzică cu aromă moldovenească. Romii din Bulgaria au o cu totul  altă aromă. Sau cei din Ungaria, sau cei din Serbia. Deci, la noi, totul se adaptează la zona respectivă.

M.M.Nu știu dacă în ultimul timp ați mai avut sentimental surprizei, vizavi de zona de Sud și dacă v-a uimit așa, vreun cântec, vreo melodie mai deosebită. Am impresia că cunoașteți foarte bine zona.
N.B. – Chiar recent am fost la o mare sărbătoare „50 de ani ai Ansamblului din Găgăuzia” și am văzut niște lucruri foarte interesante. Primul lucru care m-a surprins a fost orchestra, iar al doilea lucru a fost dansurile celea nemaipomenite pe care le au găgăuzii și muzica lor frumoasă. Ei au făcut niște lucruri performante, cei din Găgăuzia au adaptat stilul mai mult turcesc adevărat și lucrurile acestea au o culoare mai frumoasă acum.

M.M.- Pe mine întotdeauna m-a impresionat zona de Sud, mai ales  satele de pe malul Prutului,  pentru că fiecare sat are Eul său. În satul meu se dansează mai altfel decât în Cîșlița, Colibași, Văleni și alte sate. În satul meu oamenii se îmbracă un pic mai altfel, poartă căciula sau brâul ]ntrun fel anume și vorbesc mai altfel. E foarte interesantă individualitatea asta a fiecărui sat.

N.B. –Da, foarte corect. De la mine din sat până la Chircani sunt trei km, pâna la Larga, pâna la Cucoara, Roșu încoace spre Andrușu sunt vreo nouă-zece, dar tot e diferit. Când dansează nu este aceiași horă in doua parti, nu e aceiași sârbă cum este la Crihana, Manta, Chircani sau la Badicul, nu, ele sunt diferite, iar acest lucru este foarte interesant pentru că eu când mă pornesc să dansez la Cucoara sau la Chircani parcă mi se împleticesc picioarele, iar dacă ajung încoace la Colibași apoi în general trebuie să stau cu ochii spre picioare, pentru că de altfel îți face cineva cu mâna, în semn de „dă-te la o parte”.

M.M.Dumneavoatră ați cântat muzică din mai toate zonele și subzonele românești. Bine, cred că pentru dumneavoatră nu este atât de complicat să cântați muzică  din Oltenia, Bucovina. Care ar fi însă subzona care-i mai complicat să o surpindeți?

N.B.- Cea mai complicată muzică la ora actuală pe care n-am încercat-o niciodată este muzica din Maramureș, N-am prea cântat din această zonă și din motiv că ei, maramureșenii, mereu au cântat cu instrumentiștii lor și cu instrumentele lor. Noi am încercat să adaptăm această muzică a lor la orchestră și e bine. Ei singuri s-au mirat de lucrul acesta, pentru că ei nu au încercat niciodată să cânte cu orchestre mari. Ei mereu au cântat separat. Acum în formula noastră cum este ea sună foarte frumos, dar este o zonă foarte grea. E cea mai grea zonă din tot Ardealul, că Ardealul are cel puțin, cum am numărat eu, 14 dacă nu vreo 16 zone, subzone și zone de interferență foarte grele.

M.M.Și foarte frumoase.

N.B. – Dar de frumoase, nici nu se mai discută, pentru că acolo o armonie dacă n-o pui la locul ei, atunci schimbi culoarea provenienței ei. Că e din Maramureș, Sălaj, Cluj, Sibiu și altele. Deci, imediat își schimbă culoarea. Trebuie să știi numaidecât formula armonică, pentru că altfel nu merge.  Acum cântăreții din Maramureș preferă să cânte cu orchestra noastră. Trebuie să vă spun că  Nicolae Furdui Iancu care era obișnuit să cânte cu formula lui „Crai Nou”, care avea acolo patru sau cinci băieți, acum, doamne ferește, cum află unde sunt Lăutarii, nu se mai discută.  Mai mult chiar dumnealui a propus să facem anul acesta un CD împreună. Foarte multă lume, foarte mulți interpreți din zonele astea despre care vorbesc, acum preferă să cânte cu orchestra „Lăutarii”.

M.M.Ați colaborat cu nume notorii  din România. Ați înregistrat și cu Maria Ciobanu, și cu Mioara Velicu, și cu Irina Loghin, și cu Sofia Vicoveanca și cu toată lumea.

N.B.- Deunăzi am discutat cu Ionuț Dolănescu, ne-am întâlnit și chiar am și postat pe Facebook. Punem la cale un CD foarte important, fiindcă cele mai multe CD cu noi, de fapt, le are Ionuț Dolănescu. Are opt CD impreună cu noi și cu mama dumnealui, Maria Ciobanu. De aceia, îl preconizăm și pe al nouălea. Poate vom ajunge și la al zecelea. Cu doamna Irina Loghin am vorbit aseară și mi-a promis că la 100 de ani vom face ultimul CD. Foarte multă lume ne solicită. Zilnic telefonează lumea. Desigur că mai fac și o preselecție, fiindcă dacă nu selectezi și nu asculți bine ce se mai dă în mâinile orchestrei, atunci nu prea dă bine.

M.M.-Iată ce zicea Maria Tănase despre cum trebuie să fie un dirijor. „Un dirijor trebuie să fie virtuoz instrumentist” dumneavoastră sunteți un virtuoz instrumentist ”să sincronizeze acompaniamentul orchestrei cu interpretul, solistul. Să-și modeleze tot timpul acompaniamentul după solist.

N.B.- Îmi pare foarte rău că nu sunt contemporanul Mariei Tănase, dar am trăit o viață întreagă cu cântecele Mariei Tănase, am participat la mai multe ediții a festivalului ce-i poartă numele. Această mare cântăreață are perfectă dreptate. Un dirijor dacă nu ține cont de ce ai în fața ta, nu contează solistul cât este de mare, tu trebuie să-l pui în valoare,  trebuie să-l scoți în evidență, să fii foarte atent cu acompaniamentul. Noi ne uităm foarte atent și la Maria Lătărețu și la Maria Tănase, dar și la Ioana Radu și la Ion Luican. Interpretul iese în față. Orchestra fiind atât de cuminte în spate. ...
M.M.Dar la noi nu întotdeauna este orchestra cuminte în spate. De ce?

N.B. – Eu asta le vorbesc orchenstraților mei. Dimineața când vin la lucru, de aici o încep. Ce înseamnă un solist, ce înseamnă o orchestră cînd are de dat o returnelă. Ți-ai dat returnela și stai în banca ta, dă-i voie solistului să-și spună cuvântul, fiindcă mesajul unui solist, chiar dacă-i mai slab, el trebuie să ajungă la urechea omului. În momentul când tu îți faci de cap și faci toate nebuniile să arăți că ești nu știu cine, tu ai stricat toată treaba.

M.M. - Domnule Nicolae Botgros, să vorbim un pic și despre copilăria dumneavoastră, ați fost un elev silitor?

N.B. – Nu prea. Eu trebuie să vorbesc așa cum este. Umblam deseori pe la nunți, pe la cântări împreună cu tata și cu fratele mai mare, fiindcă am fost opt copii, viața ne-a fost grea și a trebuit să aducem, să agonisim. Și lucrul acesta îl știe toată lumea din sat și profesorii mei care au asăzi o vârstă respectabilă și care atunci când îi întâlnesc îmi zic - Ții minte când veneai și dormeai la lecții și noi te trimiteam acasă?! Au fost îngăduitori cu mine și le sunt foarte recunoscător.

M.M.Spuneați dumneavoastră întrun interviu că „atunci când veneau să ne ia la nuntă, ne făceau mare cinste că veneau și ne luau cu căruța, dar înapoi trebuia să venim pe jos.”

N.B. - Acum nu știu dacă ar mai rezista careva din muzicanți atâtea greutăți pe care le-am avut noi. Nunțile mergeau două, trei zile. Stăpânul, bineînțeles el se ducea și se odihnea, noi însă ne duceam acasă să ducem nunul mare.  Acolo îi cântam încă vre-o oră, două. Când se scula stăpânul poate îi venea și lui pofta să pună bucătăresele la masă, după ce le punea, el stătea în capul mesei, stăpânul își făcea mendrele încă vreo oră, două și după aceia ne dădea banul și ne spunea că pe acolo este drumul spre casă. Mergeam acasă pe jos.

M.M.Specialiștii susțin că de vo jumătate de secol nu mai există tradiții lăutărești, așa să fie?

N.B.- Eu am început de la lăutărie. Lăutăria a fost foare veselă, frumoasă și îmi pare rău că nu mai există în ziua de azi lăutărie, acum există altceva. Lăutarii de altă dată au făcut meserie din muzică, iar acum din muzică se face business și e regretabil, ba chiar dureros fiincă nu mai sunt tradițiile lăutărești, nu mai sunt tradițiile muzicale de altă dată..
M.M.- După dumneavoastră care ar fi diferența dintre muzica lăutărească și cea țărănească și care este relația dintre ele?

N.B. -  Muzica țărănească este deja muzica lăutărească.
M.M.Muzicologii spun că muzica lautărească e lăutărească și muzica țărănească e țărănească.
N.B. – Nu poate să ma convingă nimeni, pentru că țărăneasca rămâne lăutarească. Lăutarul care vine la prispă și cântă, el nu vine să cânte Bach, Mozart sau nu știu ce. El vine să-i cânte omului bătuta, jocul și așa mai departe. Și asta-i muzică lăutărească. Se confundă muzica lăutărească, da. Mulți vorbesc că muzica lăutărească e muzica țigănească și nu știu ce. Aici se confundă cred niște lucruri. Muzica țărănească deja este muzica lăutărească.

M.M.Eu l-am ascultat pe tatăl dumneavoastră cu ocazia unui spectacol aniversar al dumneavoastră și trebuie să vă mărturisesc că m-a impresionat foarte mult. Avea un timbru, un sunet al viorii deosebit, eu n-am mai auzit așa ceva. Acum, ori era vorba de tehnica lui ori era vorba de vioară. Vreau să vă întreb unde este acum acea vioară?

N.B. – El a cântat cu vioara mea. Vreau să vă spun că el a pățit o dată o nevoie . A alunecat, a căzut jos și a stricat un instrument foarte important, o vioară la care ținea enorm de mult. De atunci el nu-și mai lua instrumente de valoare. Dar la spectacol eu i-am dat instreumentul meu și ați sesizat foarte corect, că tatăl meu avea un sunet specific la vioară, nu unul pur și simplu. Trăsătura de arcuș, cum vorbim noi, este specifică. El a făcut școală la liceul din Iași, el, nenea Ignat Bratu, Dumnezeu să-l ierte, acolo au învățat. Au colindat mult România. Au cântat în toată zona asta a Moldovei, începând de la Iași și până la Bârlad încolo, și au ajuns și mai departe la Constanța. Tatăl meu a fost un lăutar știut pe timpuri, acolo, în zona aceea. Dar bănuiesc că dacă tatăl meu era să fie aici, în Chișinău, era să fie un alt muzicant, complet altul. Dar și-a băgat capul acolo, la țară - Copii mulți, familie, nunți și a devenit un muzicant de prispă. El nu era un muzicant de prispă, el era un muzicant de papion.
M.M.Și când a adus tatăl dumneavoastră acea medalie de aur de la festival, de la Moscova, cred că ați fost foarte încântați, impresionați și mândri.  
N.B.–A venit chiar tot satul atunci. Noi am avut o întâlnire la club și tot satul a venit și l-a felicitat pe tata,  țin minte că venise și dna Gavrilova de la secția raională de cultură din Cahul. Era ceva senzațional pentru noi,  pentru sat, pentru raion.
M.M. – Îmi imaginez, era vorba de o medalie de aur, totuși. Și dumneavoastră când cântați la petreceri, așa, în formula ceia de taraf aveați  nevoie de un dirijor?

N.B. – Tata dirija. Tatăl meu era dirijor. Era un adevărat dirijor. El cu noi făcea repetiții, cu noi făcea armoniile, ne punea să cântâm nu doar sârbe și hore. Noi cu tata cântam, începând de la Strauss la Mozart și așa mai departe. Tata avea fonotecă de note, foarte multe note. Noi de la el am învățat, de fapt, muzica clasică. 
M.M.- Aveți mii de vizualizării pe internet cu „omul-orchestră”. Când ați  învâțat să cântați la atâtea instrumente muzicale?

N.B. –  Eu acasă am învățat să bat toba, să cânt la acordeon, trompetă, vioară. Când am plecat la Soroca, la fosta școală „Elena Sîrbu” (pe atunci) acum este Nicolae Botgros, acolo am învățat țambalul, naiul, clarinetul și altele. Vreau să vă spun că am și vizualizări, și like-uri foarte multe, uneori este destul să postez ceva și peste două ore eu ajung la o mie de like-uri. Țin să le multumesc tuturor și pe această cale.

M.M.Dumneavoastră după școala de la Soroca ați dirijat orchestra  „Ciocîrlia”de la Edineț. Erați obișnuit, totuși, cu stilul de Sud, or „Ciocârlia” era la Edineț,la nord, un pic cam altceva. A fost greu să vă adaptați?

N.B. –Nu chiar greu, fiindcă am avut sprijin din partea lăutarilor de acolo, de pe loc. Știți ce înseamna lăutaria de odinioară. Oamenii acolo m-au îmbrățișat ca pe copilul lor. Erau oameni în vârstă de șaizeci de ani, 50 de ani, iar eu am venit un copil de nouăsprezece ani, vă dați seama.  Ei puteau să mă ia în bătaie de joc sau altceva, dar ei m-au luat sub aripa lor, eu am fost protejat de ei și am făcut lucruri frumoase. După ce la un festival am luat locul I cu orchestra de la Edineț toată lumea, după ce am devenit artist, considerau că eu sunt de la Edineț.
M.M.În 2002 ați fost solicitat pentru ansamblul „Ciocârlia”, faimosul ansamblu „Ciocârlia ” din România. Ce nu a mers?
N.B. – Nu a mers exact ceea ce vorbeam la începutul interviului nostru, când ziceam că a cânta și a lucra sunt două lucruri diferite. Celor din Ciocârlia le plăcea mult să cânte, dar nu le plăcea să lucreze. Da mie îmi place să lucrez. Deci tot ce fac eu, fac prin muncă. Lucrurile nu vin niciodată așa, de la sine, oricât de mare muzician ai fi. Un muzicant n-o să obțină niciodată nimic, dacă nu o să lucreze. Ei veneau la lucru la ora 11.00 beau cafeaua, apoi beau o bere, o țigară și nu mai știu eu ce și plecau acasă. La mine orele de lucru-s de la ora 10:00 până la ora 14:00, cu mici întreruperi de 15  minute. Atât. Asta n-au suportat băieții, n-au putut să reziste și le-am lăsat un loc de „Bună ziua”, nu le-am spus nimic, n-am dat afară pe nimeni, nu m-am certat cu nimeni. Eu am înțeles care este situația lor, fiincă nu poți să vii într-o casă străină și să schimbi mobila cum vrei tu, eu n-am schimbat nimic, decât am putut să-i salut, să le spun că-s muzicieni extraordinari de mari. Erau muzicieni foarte serioși. Mie mi-a plăcut cum gândeau, cum judecau, am avut o experiență în acest sens cât am stat printre ei  Judecata unui muzicant este foarte  importantă, după mine este o artă. Să știți,cum judecă muzicantul el așa și cântă.

M.M.Cum simt cei din orchestră dragostea și respectul dumneavoastră pentru ei? Dumneavoastră sunteți la curent cu tot ce se întâmplă în familiile lor, în viețile lor.

N.B. – Absolut. Mie mi-i destul ca un muzicant să-mi deschidă ușa și să-mi dea „bună ziua” și eu deja știu despre ce este vorba. Îl văd ce are pe suflet, că e în regulă sau nu și desigur discutăm. Sunt oameni care se apropie și spun ca au o problemă. Da, sunt și momente mai aprinse, mai  și aprige, fiindcă muzica știți cum se face, se face cu greu și cu nervi, că nu întotdeauna  este chiar așa cum vrem noi. Am scris-o și am cântat-o. Nu tot ce este scris e muzică. Ce este scris poate fi o schiță doar, ce scoți din sufletul omului aceea este muzică.
M.M.Este foarte important și criteriul de selectare a instrumentiștilor, pentru că nu este suficient să fie doar instrumentist bun, trebuie să mai fii și un băiat de treabă, nu?

N.B. – Oamenii trebuie să fie rezistenți la mai multe lucruri, deoarece rezistența unui muzician în orchestra „Lăutarii”  este foarte importantă. Desigur că, citirea notelor fără doar si paote nu trebuie să fie o problemă, curățenia cântatului și altele, sunt foarte multe cristerii pe care ne axăm la alegerea instrumentiștilor plus la toate - el trebuie să cunoască cel putin 50 la sută din repertoriul orchestrei noastre. Despre disciplină nici nu se discută. Asta în primul rând. Dacă vreți să verificați ceasul cum funcționează, când încep să cânte „Lăutarii” să știți că este exact ora 10:00.
M.M. Contribuie  instrumentiștii dumneavoastră la îmbogățirea repertoriului orchestrei?

N.B. – Da, neapărat. Toată lumea participă. Eu chiar insist de fiecare dată să se ducă să culeagă folclor sau sunt alții care chiar  încep a compune câte ceva ce pot ei să improvizeze. Fiindcă de compus știți cum e, dar de improvizat muzicienii pot să improvizeze orice. Eu insist foarte des pe chestia asta și le spun să aducă materiale.

M.M.Mulți dintre instrumentuștii dumneavoastră cântă pe la nunți, că asta e, salariile sunt mici și își mai câștigă existența  cântând pe la nunți, petreceri. Cum se prezintă ei la repetiții după o nuntă?

N.B. – Aș vrea să veniți să vedeți cum vin, săracii, și uneori mi-i milă de ei. Când trebuie de făcut repetiții, îi chem, dar când știu că nu-i musai le zic să meargă acasă.
M.M.Dar au fost cazuri când le-ați interzis?

N.B. – Și acum le interzic, pentru că este o oarecare obrăznicie. Acum nu prea este, însă am avut dificultăți de acestea cu un an în urmă că mergea mai mult la cumetrii, decât la spectacole. Și spectacolul pentru noi este mai important.
M.M. – Dar așa cum spectacole sunt puține ...
N.B. – Da, spectacole sunt puține la noi, dar în partea cealaltă sunt mai multe. Noi în anul  acesta am avut doar patru spectacole aici,acasă,  în rest ...
M.M.Dar nu este normal, de ce se fac atât de puține spectacole?
N.B. – Câțiva ani în urmă aveam aproximativ 180 de spectacole pe care le dădeam noi anual, însă să ajungi la 4-5 spectacole pe an, chiar nu-i normal. Dar vreau să vă spun ceva, în sate, acolo unde se mai fac nunți sau Ziua Orașului, Hramul Satului se duc numai amatorii. Și lumea se gândește „măi, de ce să le dau eu „Lăutarilor” 20 sau 30 de mii de lei, dacă eu pot să le dau acestora  5, 6 sau 10 mii și lasă să vină aceștia”.  Dar când este vorba despre o manifestare, o sărbătoare frumoasă a orașului sau a satului ... pe partea cealaltă de Prut ei invită valori. Să țină minte satul că a văzut un artist cunoscut. Dar așa, a cântat Gheorghiță cu Ionel și cu Maria.

M.M.Scria un scriitor de la noi, că norocul dumneavoastră a fost că v-ați născut talentat și harnic.  Știți cine a scris? Ion Mînăscurtă a scris. La desăvârșire se ajunge prin muncă, multă muncă, cât și prin exerciții permanente. Eu v-am văzut de multe ori înainte de spectacole, repetați foarte mult, cântați întruna. Acum tot așa cântați întruna?

N.B. – Dacă vreți să mă credeți, eu dimineața m-am sculat și am exersat jumătate de oră. Eu în fiecare zi înainte de spectacol am repetiții de cel puțin o oră sau două la instrument. Uneori sunt mai ocupat altă dată nu, însă atunci când cânți la o nuntă 6, 7, 8, 10 ore, atunci este suficient exercițiu. A doua zi clar că nu mai exersezi.
M.M.Ce tonalitate muzicală ați alege dumneavoastră pentru vârsta pe care o aveți?

N.B.–Eu aș lua un „la bemol”. Dar așa, mai stânjeniu, mai mov.
M.M.Movul este culoarea dreptului, a jurisprudenței. Cred că ați ales bine. Dar ce voci preferați dumneavoastră? Voci din registrul înalt, voci grave? Ce voci preferați să ascultați?

N.B. – Depinde cum cântă. Voci grave nu mai avem așa de multe, cum a fost Maria Drăgan, Dumnezeu să o ierte.  Dar să vedeți că nu prea le plăcea la mulți vocea Mariei Drăgan. Mai degrabă reacționau la Valentina Cojocaru, la Anastasia Istrate. Mie îmi plac vocile grave.  Îmi plac, fiindcă aici găsești material muzical, găsești ceva frumos pentru suflet. Dar sunt și vocile de sus care, dacă-s curate, așa cum cântă  Angelica Stoican, te ung la suflet.
M.M.Am observat că dumneavoatră în timpul  spectacolului vă mai îndepărtați de orchestră, ieșiți mai in față, mai aproape de solistul vocal. Cum reușiți să păstrați tempoul când vă îndepărtați de orchestră?
N.B. –Uneori mă îndepărtez să văd cum vine sunetul în sală, la oameni.

M.M.- În ritmul în care lucrați dumneavoastră dacă ați fi fost un președinte de țară, ați fi făcut ceva cu țara asta.
N.B.- Da, chiar am fost propus ca președinte al țării și eu vreau să vă spun fără ironie că nu am dat acordul, fiindcă le-am spus că unde am ajuns eu, Nicolae Botgros, nu a ajuns nici un președinte. Eu sunt sus, unde președinții trebuie să muncească ca să ajungă acolo.  Și e locul meu. Eu am locul meu, am unde munci și am ce face. Bineînțeles, să fiu un președinte de țară, vă spun foarte serios și sincer, că  această țărișoara în maxim  trei ani de zile, patru ar fi cea mai bună din lume. Este o țară mică, cu oameni foarte buni, harnici, foarte cumsecade, serioși, talentați și cu acest potențial va deveni cea mai bună din lume, dar din păcate ...
M.M. – Spunea Mihai Eminescu: „Orice bun creștin are datoria de a se ocupa de viitorul țării sale”. Noi prin ceia ce facem, ne ocupăm de viiotrul țării noastre. Întrebarea mea este dacă țara asta are viitor?
N.B. – Da, țara are viitor adevărat și ce-ai spus tu ai spus foarte bine că fiiecare din noi ne ocupăm de viitorul țării noastre.
M.M. – Domnule Nicolae Botgros, eu vă multumesc în mod deosebit pentru acest interviu, vă doresc multă putere de muncă, mult succes și să stați și în continuare de veghe la izvoarele tradiției noastre.

Interviul a fost realizat de Maria Mocanu.

Tags

Alte Noutati

LIVE: Confluențe Românești cu Radio România Internațional
Meteo Chișinău
16
Cer acoperit de nori
Umiditate:51 %
Vint:4,6 m/s
Thu
15
Fri
15
Sat
15
Sun
14
Mon
12

Curs oficial BNM 22 August 2020

MDL RATĂ TREND
EUR 19.6967 -0.0000
USD 16.6356 -0.0000
RON 4.0711 -0.0000
UAH 0.6064 -0.0000
RUB 0.2255 -0.0000
Arhivă Radio Chișinău