Radio Chișinău: Doamna Popovici, se împlinesc 13 ani de la acele tragice evenimente de la 7 aprilie 2009. Între timp a crescut o nouă generație în Rep. Moldova. Mai reprezintă 7 aprilie p temă actuală de discuții în societatea noastră. Cine își mai amintește de acele zile tragice?

Ludmila Popovici: Trauma colectivă prin care am trecut cu toții va fi actuală mereu. Când spunem 7 aprilie nu vorbim doar despre acele aproape 700 de persoane arestate, torturate, despre acei tineri omorâți atunci și crimele ascunse. Noi vorbim și despre o traumă colectivă despre care nu putem să uităm. Și nu avem nici un drept moral să uităm ceea ce s-a întâmplat atunci. Atunci tortura a fost folosită ca instrument politic, tortura fizică, schilodirea și maltratarea tinerilor. Frica de a vorbi, de a protesta, de a se manifesta a paralizat foarte mulți tineri. De fapt noi am avut un ”7 aprilie” continuu. Am fost sub tortura psihologică prin dezinformare și spălare de creier până acum. Atunci erau la putere comuniștii, apoi au venit socialiștii și de fapt tortura a continuat până acum și vedem ce se întâmplă și astăzi. Ni s-a impus la nivel de țară televiziunea rusească care tot a promovat și care a tot dus o propagandă antidemocratică, pro-rusă. Noi acum vedem foarte multe persoane spălate pe creier în Rep. Moldova ceea ce este groaznic. Persoane care susțin războiul, persoane care susțin tortura…

Radio Chișinău: Sunt peste 600 de victime directe ale acelor maltratări, ce s-a întâmplat cu ele?

Ludmila Popovici: O mare parte din acele victime au plecat din țară în foarte scurt timp, din cauza lipsei de încredere în sistem,  din cauza fricii enorme că s-ar putea să se întâmple din nou. Erau paralizați de frică că vor fi închiși pentru zeci de ani de zile. Noi am ajutat, am asistat în jur de 150 de persoane care au trecut prin traume și tortură extremă. Multe persoane au plecat mai târziu din țară. Au început procesele și chinurile victimelor prin instituțiile noastre de justiție. Cunoaștem cazuri când dosarele au tot făcut ping-pong de la o judecătorie la alta. La Curtea Europeană au ajuns multe cazuri. Aproape 30 de persoane au putut să beneficieze cel puțin de niște compensații.

Radio Chișinău: 30 de persoane și-au găsit dreptatea la CEDO, Moldova fiind obligată să plătească despăgubiri enorme pentru felul în care au acționat autoritățile la acea vreme, ce se întâmplă cu dosarele la nivel național?

 Ludmila Popovici: Eu cunosc multe cazuri când presiunile care au fost făcute asupra victimelor sau familiilor a dus la faptul că persoanele și-au retras plângerile. Autoritățile comuniste s-au comportat atunci la fel cum se comportă Putin cu armata lui în Ucraina. Știu că mai există un caz două care se mai plimbă prin instanță. Prin diferite metode au vrut să reducă societatea la tăcere. Societatea ar trebui să învețe mai multe lecții și să nu permită să avem justiție părtinitoare. Nu putem spune că justiția a învățat lecții. A învățat cum să acopere torționarii.

Radio Chișinău: ”Memoria”, care a acordat asistență la peste 150 de persoane, victime directe ale torturii sau membrii ai familiilor lor. Mai există vreo organizație care se ocupă de aceste victime?

Ludmila Popovici: A fost creată, nu știu dacă mai există, Comisia Guvernamentală pentru Identificarea Victimelor din 7 aprilie. În acea comisie am fost și eu membru. Chiar dacă mi-am expus punctul de vedere, autoritățile au decis ”cum este mai bine”. Prin numărul mare de persoane raportate că au primit despăgubiri, compensații doar aproape 120 au fost victime ale torturii dar restul, aproape 400 au fost carabinieri și polițiști. Eu sunt de acord că polițiștii, carabinierii care atunci au suferit trebuia să beneficieze de asistență din partea statului, dar mi s-a părut incorect că acea Comisie în loc să identifice, să acorde o asistență clară victimelor dintre civili ale torturii și tratamentului inuman degradant, i-au pus pe toți într-o oală. Au descurajat victimele să se adreseze la comisie. Vă dați seama cum se simțeau ei. Din acest considerent mulți nu au aplicat nici pentru acea compensație de la Comisia guvernamentală. 

 Radio Chișinău: Doamna Popovici, cum apreciați că la 13 ani de la acele evenimente nu s-au aflat lucruri relevante despre ceea ce s-a întâmplat?

Ludmila Popovici: Fiindcă nu s-a dorit. Autoritățile nu au dorit să afle adevărul despre 7 aprilie. Tortura are o conotație politică. La 7 aprilie a fost utilizată la comandă politică. Nu au fost interese să se afle adevărul. Adevărul s-a ascuns maxim cât s-a putut. Victimele au fost reduse la tăcere, au fost nevoite să fugă din țară. Prin acea Comisie Guvernamentală au fost umilite încât au refuzat să beneficieze și de acea compensație. După 13 ani de la 7 aprilie au rămas multe semne de întrebare, au rămas multe persoane cu sechele pentru tot restul vieții și, din păcate, nu știu dacă se va face vreodată lumină pe acest dosar.

Radio Chișinău: Din observațiile dumneavoastră cât de obișnuit este fenomenul torturii în Rep. Moldova?

Ludmila Popovici: Tortura a căpătat alte forme, mai cu mânuși albe. Este prezentă mai mult tortura psihologică sau persoanele sunt maltratate de către alți deținuți. Tehnici psihologice de tortură am văzut destule. Au fost cazuri de rezonanță. Același caz a lui Gheorghe Petic. Dacă analizăm cazul vedem foarte multe tehnici de tortură psihologică, inclusiv fabricarea dosarelor. Nu putem să spunem că este un fenomen foarte răspândit dar încă persistă în Republica Moldova. 

 Vă mulțumim!