Victor trăiește acum în România. A ales să plece pentru că în Chișinău vedea zilnic locurile unde a fost bătut și era nevoit să-și retrăiască amintirile.

Într-un interviu pentru Radio Chișinău, el povestește că polițistul care l-a bătut i-ar fi cerut ulterior bani pentru că l-a lăsat să plece acasă.

Î: Victor, dosarul tău se află și acum pe rol la Procuratura de la Chișinău, la zece ani de la evenimentele din 7 aprilie 2009. Mai ai vreo speranță că ți se va face dreptate?

R: Nu, sincer nu mai am nicio speranță. Vreau să ajung la CEDO, pentru că este ultima instanță în care am încredere și vreau să se facă dreptate, în sensul că vreau să știu că Moldova a pierdut. Pentru că fiecare procuror nu-mi spunea care sunt drepturile mele, dar încerca să mă convingă că nu am ce face, că situația nu este atât de gravă, ar fi bine să uit, că oricum nu o să demonstrez nimic și decât să-mi poarte cineva pică sau să am probleme în viitor, mai bine să o las într-o parte.

Î: Procurorii îți spuneau ă situația nu a fost gravă, dar cum a fost de fapt?

R: Lucrurile au fost foarte grave, pentru că atunci câteva sute de băieți au fost arestați pe nedrept și eu am fost bătut printre cel mai bestial. Am avut și o intervenție chirurgicală, puteam să mor din cauza complicațiilor. Chirurgul mi-a spus că dacă mai stăteam câteva săptămâni acasă era posibil să nu mă fi putut ajuta.

Î: Tu cum ai ajuns atunci în centrul Chișinăului să protestezi?

R: În februarie eu revenisem din România, după ce am lucrat acolo un an și trei luni. Am văzut că în România și în Europa este mult mai bine. Mă gândeam și că în Moldova s-ar putea să urnim lucrurile din loc. Pe data de 5 aprilie au fost alegerile, rezultatele după cum simțeam majoritatea dintre noi, în special tinerii, au fost falsificate. Pe 6 aprilie am ieșit să protestăm pașnic în fața Președinției: nu am fost auziți, nu a ieșit nici un lider politic. Ceea ce am înțeles atunci a fost că puterii nu-i pasă, că a făcut tot posibilul să falsifice rezultatele, pentru a rămâne sus. Eu cu fratele meu am ieșit pe 7 aprilie, pe la ora 10:00, în fața Președinției. S-a adunat multă lume(…)Am început să discutăm între noi: erau mulți studenți din diasporă, care veniseră acasă nemulțumiți de rezultatele alegerilor. Așteptam ca cineva din liderii comuniștilor să iasă, să discute cu noi și să ajungem la anticipate, dar totul a degenerat.

Era extrem de clar în două ore că și acțiunile poliției erau îndreptate să provoace mulțimea. Erau băieți infiltrați, iar foarte mulți protestatari s-au apucat de pietre să arunce, pentru că erau provocați.

Î: Cât timp ai fost reținut și maltratat în comisariat?

R: Pe la ora 23 am ajuns la comisariatul de la Buiucani și m-au lăsat să plec dimineața. Nu avea să mi se permită să plec, dar a venit mama și insistat pe sub ferestre. Acolo erau mai mulți părinți, care strigau și cereau să-și vadă copiii. La un moment dat, polițistul în biroul căruia mă aflam, a fost de acord să ies. M-a preîntâmpinat că nu pot să spun nicio vorbă că am fost bătut. Mi s-au pus condiții: să mă duc în centru, să fac poze dacă o să văd persoane suspecte, mi s-a reținut buletinul. Când mama s-a dus să-mi ia buletinul, polițistul care m-a maltratat și în biroul căruia am fost batjocorit câteva ore, a spus să-i plătim bani pentru că el m-ar fi salvat.

Î: V-au spus din ce motive v-au reținut? Vă acuzau de ceva?

R: După ce m-au bătut în spatele Guvernului, a venit o mașină care m-a dus spre secția de poliție Buiucani. Pe drum, șoferul m-a impus să zic când ajungem la destinație că am aruncat cu pietre în clădirea Președinției. Aveau nevoie de țapi ispășitori. Când m-a întrebat câte pietre am aruncat în clădirile Parlamentului și Președinției, am zis niciuna și mi-a dat un pumn în față. Atunci am spus că am aruncat o piatră și el mi-a dat o palmă zdravănă. După asta am spus „Două pietre”. Și el mi-a zis:„ Bine, când ajungem la destinație știi ce să spui”.

Î: Când ai decis să-ți cauți dreptatea, să mergi în instanță?

R: Prin martie 2010, la aproape un an de la evenimente. A venit la noi polițistul de sector și a spus că trebuie să ne prezentăm la Procuratură. Eu nu am avut această inițiativă, pentru că mă temeam foarte mult. Pe 25 aprilie 2009 am fugit la Moscova, pentru că îmi era frică că o să fiu omorât. Vedeam la știri că polițiștii fac descinderi și îi arestează pe unii băieți care au fost să protesteze. Îmi era frică. Două săptămâni nu am dormit din cauza fricii.

Când m-am dus prima data la procuror, eu i-am spus că îi sunt recunoscător polițistului care m-a maltratat. În conștiința mea a rămas faptul că el totuși m-a lăsat să plec dimineața. Eu trăiam cu gândul că aș fi murit dacă el nu i-ar fi oprit și pe alți polițiști să mă lovească. Dacă mă mai loveau câteva ore, era să mor. A fost un moment în care eu abia mai gândeam, abia mă mai țineam pe picioare. Polițistul m-a impus să semneze niște procese verbale, pe care nu le-am citit. Ele au dispărut ulterior, însă dacă rămâneau comuniștii la putere, probabil era să fiu închis.

Atunci polițiștii erau foarte obosiți, foarte înrăiți și din cauza aceasta ne loveau și mai tare. Ne spuneau că am vrut să facem lovitură de stat(…), că nu e nici un sens în viața noastră, că oricum vom sta cel puțin 15 ani la închisoare. Nu eram doar bătuți, dar și distruși psihologic.

Î: Victor, ești acum stabilit în România. Motivele pentru care ai plecat au fost legate de evenimentele din 7 aprilie sau a fost altceva la mijloc?

R: Anume acesta a fost motivul. După ce mi s-a întâmplat pur și simplu nu-mi mai găseam locul în Chișinău, în R. Moldova. În centrul Capitalie am fost arestat, tot acolo am început să fiu bătut, apoi m-au bătut în spatele Guvernului, după aceea la secția de poliție. De fiecare dată când mă duceam la Piața Centrală sau treceam prin oraș, îmi aminteam tot coșmarul acela. Mi-am dat seama că e imposibil. Timp de patru ani de zile, până în 2013, când am intrat în niște ONG-uri, eu am trăit în beznă. Era negru în fața ochilor. Nu știu dacă puteți să înțelegeți. Nu vedeam primăvară, nu auzeam că păsările cântă, nu vedeam că apare verdeața afară. Era foarte gravă situația. Atunci mi-am dat seama că nu mai există nici un viitor, nicio speranță. Am înțeles că nu o să pot să uit ce mi s-a întâmplat dacă nu voi pleca.

Î: Te simți în siguranță în România?

R: Da, în deplină siguranță. Când am venit în România, în 2014, am intrat la facultate la Constanța, am aveam în mine temeri nejustificate. Mă duceam cu prietenii undeva, treceam drumul, vedeam o mașină de poliție, tresăream și mă întorceam înapoi. Aveam impresia că o să mă oprească, o să mă amendeze, o să mă bată. Treptat m-am relaxat, aici am putut să-mi revin.

Î: Ce obișnuiești să faci în zilele de 7 aprilie?

R: Eu mă străduiesc să nu mă gândesc, să uit. Asta e cea mai mare dorință a mea: să uit. În primii 3-4 ani, am mai oferit interviuri și eram într-un fel bucuros, credeam că am făcut bine că am protestat și la putere au venit democrați și pro-europeni. Eram naiv. Mai târziu am realizat că a fost degeaba, am fost bătuți, iar unii au murit absolut degeaba. Oricum, cine a venit a preluat puterea și au fost niște jocuri politice, în care am fost antrenați fără să câștigăm nimic ca popor.

Î: Ce crezi acum despre viitorul R. Moldova? Te-ai întoarce vreodată acasă?

R: Până la aceste alegeri din 24 februarie, încă am sperat că o să mă întorc într-o zi acasă, acum chiar nu am nicio speranță. Suntem prea în urmă și nu facem pași concreți să ne reformăm. Nici nu lăsăm Europa sau România să ne ajute. Corupția e prea mare. La fiecare a doua oară când vin acasă cu mașina, sunt oprit de poliție, sunt amendat. E o presiune pe care o simt. Nu văd nimic bun. Tot mai mulți prieteni sau cunoscuți îmi spun că pleacă. Oricine ar fi la putere, nu face nimic, nu creează locuri de muncă.