Republica Moldova a avut parte pe parcursul Independenței sale de mai multe probleme și provocări, în urma cărora s-a văzut nevoită să bată pasul pe loc sau să dea înapoi în procesul de dezvoltare. Conflictul armat de pe Nistru și urmările acestuia în timp sunt un singur exemplu relevant. Însă declinul care s-a produs în ultimul an pare să fie cel mai pronunțat și cu efectele cele mai dramatice din toate câte au avut loc până acum. Și aceasta pentru că pierderile înregistrate în perioada respectivă trebuie măsurate nu doar pornind de la ceea ce s-a pierdut la modul direct, ci și, în special, de la ceea ce nu s-a obținut în condiții fără precedent de favorabile în care s-a aflat țara până nu demult. Condiții și ele ratate aproape ireversibil sau foarte și foarte greu de recuperat.

„Jaful secolului” ca simbol și manifestare a declinului

În linii mari, declinul din 2014-2015 s-a manifestat prin „jaful secolului”, când din sistemul bancar al țării a fost furat, după diferite estimări, un miliard de euro sau de dolari americani, ceea ce reprezintă cam jumătate din bugetul anual al țării. Cifrele reale pot fi oarecum altele, cert este însuși faptul furtului, deschis și cinic, în proporții despre care un ambasador străin a fost nevoit să spună că nu înțelege „cum dintr-o țară atât de mică s-a putut fura atât de mult?” Problema cea mare constă nu doar și nu atât în proporțiile fără precedent ale furtului propriu-zis, ci în efectele, directe și indirecte, pe care le-a generat sau le-a developat acesta. Efecte care se referă la, practic, toate aspectele vieții sociale din Republica Moldova.

Sub aspect economic, țara s-a lipsit de o parte importantă a posibilităților de susținere a economiei și agenților economici, în special în domeniul investițiilor și construcției capitale, ceea ce a însemnat stoparea proceselor de dezvoltare pentru o perioadă indefinită. Majorarea tarifelor la resursele energetice, respectiv, creșterea esențială a prețurilor de cost a producției autohtone a făcut și va face în viitor multe jertfe economice din rândul agenților economici, inclusiv managerilor și specialiștilor. Furtul a generat sistarea relațiilor Moldovei cu partenerii de dezvoltare, a finanțărilor directe din partea acestora, ceea ce, la rândul său, a servit drept semnal de interdicție pentru intrările de capital și investitori străini în țară. Pe moment, lista acestui gen de efecte este foarte incompletă, iar piederile-necâștigurile cresc în fiecare zi în progresie geometrică. Multe dintre ele nu vor mai putea fi recuperate niciodată.

Sub aspect social, trebuie să revenim din nou la majorarea tarifelor și a prețurilor în lanț, respectiv, la un val general de scumpiri și sărăcire a populației, incomparabilă cu procesele de scumpiri și sărăcire din ultimii ani. Iar acestea sunt teren fertil pentru ample mișcări de protest și destabilizare a situației, incompatibile cu dezvoltarea, coeziunea socială, bunăstarea, dar și cu integrarea europeană. Lista și aici este incompletă, iar efectele negative finale – incomensurabile la această etapă.

Sub aspect politic, „jaful secolului” a însemnat finalizarea procesului de „disfuncționalizare” a instituțiilor statului și a statului în ansamblu, care, din această cauză, s-au dovedit incapabile să protejeze banul privat și public, dar și cetățenii în general, de cel mai mare „atac raider” din istoria țării, după ce cercurile și persoanele interesate au „exersat”, pe sute și mii de alte cazuri, „mai mici” pe parcursul anilor. Vinovată de această situație se face clasa politică, cea care a promovat cu insistență demnă de scopuri mai nobile și a obținut subordonarea instituțiilor publice unor scopuri de partid, eventual, și de grup, eventual, și personale. În aceste condiții, asupra clasei politice moldovenești planează suspiciuni rezonabile de incapacitate totală în gestionarea treburilor statului și, eventual, de complicitate în devalizarea țării în ansamblu.

Sub aspect moral, societatea moldovenească a primit o lovitură, de asemenea, fără precedent. Ceea ce s-a întâmplat în cazul „jafului” denotă cote periculoase de degradare morală a unei părți considerabile din elite, „formatoare de mode”, inclusiv în morală. Societatea a fost împinsă într-o stare de depresie morală, de unde îi vine tot mai greu să se opună influențelor nefaste de mentalitate și comportament, care în vremuri mai bune sunt catalogate adecvat și univoc în scara de valori între bine și rău. S-a dovedit, într-un moment, că este mai bine să furi „cu miliardul”, pentru că n-o să ți se întâmple nimic, decât să dai sau să i-ai mită o sută-două de euro. Și nu contează că și una, și alta făceau cândva parte din categoria răului. Nicio demisie, nici măcar „de onoare”, după un asemenea act criminal de proporții mai mult decât naționale, prin care trebuie să presupunem că au trecut, direct sau indirect, toți „responsabilii” de la absolut toate nivelele puterii. Direct - cei implicați, indirect – cei care au închis ochii și… „au căscat gura”. Fie că nu mai are cine demite și sancționa în țara aceasta și trebuie să ne întrebăm, de ce, fie că nu au mai rămas rezerve de onoare în Moldova la cel de-al 24-lea an de Independență. Și toate se petrec pe fundalul discursului cinic necontenit privind „statul pentru cetățean”, „interesul cetățeanului”, „valori europene”…

Sub aspectul integrării europene, Republica Moldova a avut de pierdut foarte mult, dacă nu chiar tot ce se putea pierde. Pe acest făgaș, trebuie să o ia ca de la început sau chiar mai jos de la cota zero. Partenerii europeni au sistat finanțările pentru Moldova ghidați de suspiciuni rezonabile că o parte din banii furați se puteau constitui, direct sau indirect, din asistența generoasă oferită de către ei în ultimii ani. Dar cea mai mare este pierderea de încredere din partea partenerilor europeni și ea va putea fi restabilită mult mai greu decât finanțările propriu-zise. Odată formulate, pentru prima dată, de către una din persoanele-cheie din sistemul european, secretarul general al Consiliului Europei, Thorbjorn Jagland, calificativele „stat captiv”, „țară aflată în mâinile oligarhilor”, „țara de la marginea prăpastiei”, vor rămâne mult timp să caracterizeze la modul cel mai oficial Republica Moldova și să îndepărteze pentru perioade foarte îndepărtate perspectiva ei de a deveni membru deplin al Uniunii Europene, dar și statutul de țară-candidat. Această perspectivă s-a îndepărtat mult, comparativ cu situația de acum doi-trei ani, dar și cu cea de la începuturile ideii europene în calitate de politică de stat, în anul 2009.

Am vrea să credem…

Am vrea foarte mult să-l credem pe premierul Valeriu Streleț, care spune că, prin constituirea noului guvern, Moldova s-a și îndepărtat puțin de gura prăpastiei. Că aceeași semnificație o au primele acțiuni anunțate pentru consolidarea sistemului financiar-bancar, restabilirea relațiilor cu FMI, reanimarea mecanismelor de soluționare a conflictului transnistrean, spargerea breșei în zidul problemelor dintre Chișinău și Comrat etc. Dar acestea rămân, deocamdată, la nivelul bunelor intenții și suficient de departe de sugestiile secretarului general al CoE, menite să întoarcă statul captiv cetățenilor săi. Printre acestea – elucidarea grabnică și eficientă a „furtului secolului”, „iar guvernul trebuie să înceapă imediat să epureze oficialii corupți din organele publice. Judecătorii, unii dintre care foarte sus-puși, care au fost acuzați că au abuzat în mod sfruntat de putere, trebuie anchetați. Organele de drept, de asemenea, trebuie să facă tot ce le stă în putere și să rețină persoanele ce se fac vinovate de marele jaf bancar…”.

Starea de lucruri care îi alarmează atât de mult pe partenerii europeni a fost creată pe parcursul multor ani, prin acțiuni deliberate ale clasei politice moldovenești, și este de așteptat că derularea filmului înapoi va fi o procedură grea, complicată și de durată, dacă va fi posibilă, în general.

…dar realitățile pun semne de întrebare

Această doză de pesimism este justificată și de alte prime semnale, de alt ordin, lansate de noua-veche guvernare. Perpetuarea acelorași oameni la funcțiile de conducere în autoritățile publice centrale la nivel de ministre și agenții, de multe ori prin numiri bizare și scandaloase, trezește, din nou, suspiciuni rezonabile privind lipsa de capacitate și voință de a schimba lucrurile în mod radical, care să însemne, în cele din urmă, „întoarcere statului proprietarilor lui de drept – cetățenii”. Din contra, anti-reformele propuse în primele zile de guvernare, la Ministerul Educației, de exemplu, sugerează subordonarea și mai mare, și mai profundă a instituțiilor statului intereselor de partid, eventual, de grup și personale. Din primele zile, reformele operate cu atâta greu într-un singur domeniu, cel al educației, sunt eliminate de către sistem, ca pasta de dinți din tub, așa cum anterior, a fost eliminată promotoarea reformelor, Maia Sandu.

Amenințare pentru securitatea europeană

La cea de a 24-a aniversare a independenței, Republica Moldova este privită și ca o amenințare pentru securitatea europeană, inclusiv din cauza stării acesteia de stat captiv. Niciodată în istoria sa de până acum nu i s-a atribuit un asemenea calificativ. De aceea, spuneam, este Anul Declinului care, straniu de tot, se produce în condițiile cel mai prielnice pe care le-a avut vreo dată Republica Moldova sub aspect politic, financiar, regional și geopolitic. De aceea, mai jos nu avem unde da sau "mai jos" ar însemna în mod iminent distrugerea ideii europene în calitate de politică de stat și opțiune majoritară.

Valeriu Vasilică, IPN