Sărbătoarea Crăciunului nu se referea numai la Nașterea Domnului, ci începând din Ajunul Crăciunului, începea o perioadă rituală de 12 zile care simboliza renovarea timpului, având la bază ideea coborîrii lumii în haos și reinstaurarea unei noi ordini cosmice, scrie Rador. 

Înțelepții vremurilor au plasat Nașterea Mântuitorului în cadrul celei mai critice perioade din anul calendaristic, când timpul este impur și periculos, însă, la finalul acestei perioade, lumea pământeană devine din nou pură și primenită de forțele răului, așa încât Nașterea Domnului era asociată, simbolic, cu această restaurare anuală a lumii celor vii, Domnul Iisus fiind socotit noul Soare care aduce Lumina și Cuvântul în lume.

Numele popular al sărbătorii provine, potrivit unor specialiști, din latinescul „creatio” – naștere, iar conform altora din slavă – „Karacun” – moarte năprasnică sau spirit al morții, ori din albanezul „Kërçum” – buturugă.

În România, ținând cont de buturuga sacră, aprinsă ritual în noaptea Crăciunului pentru a ajuta Soarele slăbit de puteri, se înclină spre o origine traco-dacică a sărbătorii, această opinie apropiindu-se mult de cea de-a treia variantă amintită mai sus. Sărbătoarea Crăciunului a păstrat și o mulțime de elemente precreștine, elemente care-și aveau pe deplin explicația în plan mitico-magic.

Timp de peste o sută de ani, în veacurile III-IV, Nașterea Domnului era o sărbătoare comună cu Botezul Domnului, acestea ținându-se pe 6 ianuarie. În anul 354, Papa Liberiu a oficializat data de 25 decembrie ca zi a Nașterii lui Iisus, în Orient acest lucru petrecându-se mai târziu, în anul 379.

Postul din Ajunul Crăciunului se ține în vremurile străvechi pentru Maica Domnului, ea fiind în această zi, conform credinței, muncită și suparată, de aceea nu se mânca nimic cu sânge. În schimb, se consumau roadele pământului, pe săturate, bob, pentru a avea saț, perje, spre a te îndulci și a nu te sfădi cu nimeni, vărzări, turte („pelincele Domnului” – în amintirea femeilor care i-au dus Maicii Domnului la rodini pelinci !), sau găluștele cu păsat, despre ele crezându-se că sunt neamurile sfădăușe, din moment ce atâta vreme cât fierb în oală „tot una clocotesc și huiesc”.

Potrivit credințelor vechi, preotul, după ce blagoslovea bucatele și casa, trebuia să se așeze pe un loc unde, în prealabil, gospodina pusese grăunțe, în caz contrar, se spunea că nu vor șede nici pețitorii, nici norocul, nici „cloștele pe ouă”.

Grăunțele erau date apoi la găini, mai întâi fiind trecute prin veriga coasei și printr-o bortă a laiței.

În Ardeal, exista obiceiul ca prima grijă a femeii, după ce ieșea popa din casă, era să măture, în caz contrar casa urma să fie plină de purici peste an.

Alte practici din Ajun se referă la vitele din bătătura, dându-li-se mâncare pe săturate.

Gospodinele obișnuiau să pună din toate mâncărurile pregătite câte puțin într-o strachină, cu aceasta înconjurând casa de trei ori, apoi conținutul era dat vitelor, sperându-se că vitele vor fi sătule și vor avea spor. Un alt obicei aera ca apa ce rămânea de la spălatul vaselor să fie dată de băut vitelor, iar pentru fruptul vacilor se obișnuia să nu se împrumute nimic din casă în toată această perioadă, focul și aluatul dospit trebuind să fie foarte bine păzite și nicidecum împrumutate. Ba chiar, nici gunoiul nu trebuia scos din casă până la Bobotează, cei care făceau acest lucru riscând să aibă tot anul musafiri, în fapt, explicația mitologică stând în spiritele strămoșilor care și-ar fi găsit culcuș în gunoiul casei.

Tradiția mai arată că spre seară, toți cei din familie se așează în jurul mesei, una cu totul specială, la ea participând atât viii, cât și morții, iar în Bucovina, nimănui nu-i era îngăduit să se ridice de la masă până nu se terminau toate bucatele de mâncat, altfel fugea belșugul din casă.

Bărbatului i se îngăduia să se ridice, doar pentru a încuia toate ușile pe timpul mesei pentru a nu i se fura nimic din gospodărie în anul viitor, însă femeia care se ridica de la masă risca să nu-i stea cloștele pe ouă, unul din picioarele ei trebuind să fie bine ținut pe un topor, dacă vroia să aibă pui tari ca fierul.

În noaptea Crăciunului se credea că cerul este deschis, despre cel care auzea cocoșii cântând spunându-se că are noroc la bani și că va fi sănătos.

Fetele de măritat puneau, în seara Ajunului, o strachină pe prispă sub fereastră, sperând că-l vor vedea astfel pe ales atunci când acesta va veni să mănânce.

În noaptea Crăciunului exista o mare grijă să nu se stingă focul, în acest scop punându-se în vatră un buștean sau o buturugă, asociată strămoșilor mitici, de data aceasta de natură dendromorfă.

Cât despre bradul de Crăciun, acesta nu este specific românilor, ci provine de la germani.

Obiceiul coldătorilor începea în dimineața de ajun, când flăcăii, și mai puțin fetele, organizați în cete, porneau la urat, iar darurile tradiționale erau reprezentate de colaci, numiți și „colindeți” – fiindu-le atribuite puteri magice, bani sau fructe.

Colindătorii erau adesea mascați, iar oamenii îi primeau întotdeauna, deoarece se credea că atunci când nu se vor mai auzi colinde pe pământ vor ieși diavolii și vor pune stăpânire pe lume, neprimirea colindătorilor fiind socotită un mare păcat.

O altă tradiție a românilor arată că în apa în care se spălau înainte de Crăciun, puneau o nucă și un ban, crezând că astfel vor fi sănătoși ca nuca și vor avea noroc la bani.

Din punct de vedere al suprestițiilor legate de vreme, se credea că ploaia sau ninsoarea din prima zi de Crăciun prevestesc un an nou bun, în timp ce vremea senină sau vântul anunța un an rău. De asemenea, dacă vremea de Crăciun era caldă, încât să se țină ușile deschise, însemna că la Paști vremea va fi friguroasă.

Moș Crăciun, sub chip de moșneag rotofei, îmbrăcat cu haină roșie, cu barbă lungă și albă și cu sacul de cadouri pe umeri, stând într-o sanie trasă de reni, este creat de Thomas Nast, un desenator american, între anii 1863 – 1866, pornind de la imaginarul ilustrativ al Sfântului Nicolae, așa cum s-a manifestat el de-a lungul timpului. Tradiția românească a adoptat aceastră imagine și obiceiurile legate de aceasta, în secolul XIX.

Figura lui Moș Crăciun (Santa Claus) este clădită pe imaginea Sfântului Nicolae (270 – 310 D.H.), patronul copiilor, care la vârsta de 30 de ani, a devenit Episcop de Myra, un oraș-port la Marea Mediterană, acum parte a Turciei.

Sfântul Nicolae se trăgea dintr-o familie bogată și a devenit cunoscut pentru ajutoarele pe care le împărțea celor nevoiași, fiind deseori văzut îmbrăcat în roșu și alb, în roba de episcop, călare pe un măgar, aducând daruri copiilor.

În Evul Mediu, multe biserici au fost ridicate în onoarea Sfântului Nicolae. În secolul XI, rămășițele sale au fost depuse într-o biserică din orașul italian Bari și se spune că primii cruciați care au vizitat orașul au dus cu ei acasă povestiri despre Nicolae. La aniversarea morții sale, pe 6 decembrie, s-a instituit tocmai de aceea o zi în care se fac daruri.

De-a lungul timpului, cel ce oferea daruri a luat alte nume: în Germania – Der Weinachtsmann („Crăciunul”), Père Noël în Franța, sau Santa Claus în Marea Britanie și în colonii.

În anul 1773 „St.A.Claus” a fost menționat în presa americană, în 1809 Washington Irving (autorul „Povestirilor din caverna adormită”) a scris despre Sinterklaas în „O istorie a New York-ului”, descriindu-l ca pe un omuleț rotunjor într-un costum danez tipic, cu bufanți pe genunchi și o pălarie cu boruri mari, care ieșea pe un cal în seara de Sfântul Nicolae.

În 1822, Clement Clark Moore, poet si profesor de teologie, a publicat un poem „Vizita Sf.Nicolae” (cunoscut și ca „Noaptea dinainte de Crăciun”), Crăciunul lui fiind un batrân spiriduș vesel care zboară într-o sanie în miniatură cu opt reni minusculi.

Cât despre Thomas Nast, despre care am amintit mai sus, acesta povestește cum acasă la Moș Crăciun, la Polul Nord, există un atelier unde sunt făcute jucării și tot Nast povestește cum Moșul are o listă cu copiii cuminți și una cu cei răi.

Santa Claus – Moș Crăciun, a fost recreat în anul 1931, de către Haddon Sundblom care l-a închipuit ca pe un omuleț rotofei, cu o față jovială și o barbă mare.

În timp, la mitul lui Moș Crăciun s-au adăugat și multe amănunte: vorbește fluent mai mult de 2700 de limbi, cu peste 7000 de dialecte, inclusiv limbajul secret al spiridușilor, casa lui Moș Crăciun este în Laponia, Finlanda, iar în 1927, marele secret al adresei lui Santa a fost divulgat de Markus Rautio („Uncle Markus”), gazda popularei emisiuni „Ora Copiilor” la un post public de radio finlandez, care a declarat că Moș Crăciun locuiește în Munții Korvatunturi din Laponia.