Născută în 1927 în familia de mici boieri munteni Prejbeanu, Georgeta a trăit în primii ani la Mărgineni unde tatăl ei era director de penitenciar. Împrejurările au făcut-o să urmeze școala de pilotaj, iar succesele pe care le-a avut ca elevă i-au stârnit cu adevărat pasiunea pentru această meserie, scrie Rador. A devenit instructor de zbor și apoi s-a căsătorit cu un as al aviaṭiei, pilotul Constantin Manolache, în umbra căruia s-a aflat cu modestie și discreṭie până la sfârșitul vieṭii lui. Cu toate acestea, timp de 15 ani soṭia lui „’nea Titi Manolache” fusese ea însăși un bun aviator, un excelent instructor de zbor și un iscusit acrobat la mitingurile aviatice. La 82 de ani, atunci când a acordat un interviu pentru Arhiva de istorie orală, plăcerea Georgetei Manolache de a-și aminti despre meseria ei de pilot era neștirbită.

În disperare, trebuia să fac ceva

„Era după război și atunci au fost niște timpuri foarte grele. Și, la un moment dat, la noi în ṭară a fost o epidemie de gripă cu reacṭii la meninge. Terminasem liceul, dădusem bacalaureatul și trebuia să mă duc să dau examen la facultate, însă povestea asta cu reacṭii le meninge a fost așa de puternică… […] N-am putut să mă duc. […] Vreo jumătate de an nu puteam nici să citesc ceva! Nu puteam să citesc, nu puteam să fac nimic. Și atuncea am zis că nu-i nimica, trece un an și pe urmă mă duc în anul următor să dau la facultate. Însă veniseră vremurile acelea de după… când era cu ocupaṭia rusă și acolo a fost un zvon că cine nu e în câmpul muncii se duce în lagăre de muncă. Și atuncea, în disperare, trebuia să fac ceva. Eram la București, tata deja era pensionar. Și… […] eram patru guri care trebuia să mâncăm dimineaṭă, la prânz și seara. Trăiam numai din ceea ce mai vindeam și mama care avea așa o mână de aur și care lucra, croșeta, făcea fel de fel de feṭe de mese brodate, perdele de fileu și le vindeam în taclioc, așa era moda atuncea. […] Și atuncea, în situaṭia asta disperată, că nu știam ce să fac, […] mi-a spus o prietenă că a văzut la facultate la ea un afiș în care spunea că CFR-ul are școală de pilotaj și cine vrea să se ducă acolo să se înscrie. Și atuncea zice: „Du-te și te înscrie acolo și nu trebuie neapărat să zbori, ci trebuie să treacă timpul ca să fii undeva…„ – așa au fost vremurile atuncea. Și așa am făcut. Am avut norocul că aveam un unchi, adică sora mamei era căsătorită cu o persoană care era inspector în Căile Ferate și n-avea copii. Și atuncea el a dat o declaraṭie că n-are copii și că m-a crescut pe mine, ca să pot să fac școala de pilotaj.

Și m-am dus la școala de pilotaj de la Clinceni și prima parte a activităṭii mai mult m-am plimbat. Mama a fost contra ca să fac asta, a zis: „Indiferent [ce faci] dar nu să te duci la aviaṭie…„ Dar tata a zis: „Indiferent ce faci, să faci bine! Să nu faci de mântuială…„

Și când a început să vă placă cu adevărat?

     

Păi, să vă spun așa… După ani de zile, mi-a spus un coleg care făcuse războiul – era mai în vârstă decât mine – și a spus așa: „Unui aviator poṭi să-i spui că are orice alt defect, dar să nu-i spui că zboară prost!„ Atuncea când eram elevă și vedeam cum colegii mei ieșeau la simplă comandă – asta era după ce zbori mult timp cu instructorul, după aia îṭi dă drumul să zbori singur – și vedeam pe colegii ăștia ai mei că zboară… Dar eu mai mult „mă plimbam„ cu avionul, nu-mi dădeam silinṭa, că ziceam să treacă timpul, să vină toamna, ca să pot să dau examen la facultate… A fost așa, un fel de ambiṭie: cum, măi, ăștia ies la simplă comandă și eu nu?!… [Pe urmă] făceam de toate, adică zburam foarte bine, că la un moment dat a venit pilotul șef și a făcut un control și când a zburat cu mine a vrut să-mi dea drumul la simplă comandă.”

Am prins dragoste de aviaṭie

„Dar nu aterizam bine, nu știam să aterizez – asta este realitatea. Că instructorul meu nu prea m-a învăṭat, mai mult mă plimba. Și până la urmă am întrebat pe un coleg: „Măi„, zic, „cum reușiṭi voi să aterizaṭi?…„ „Păi, de ce [întrebi]?„ „Păi„, zic, „eu când vin la aterizare și când văd că trece repede pământul pe sub aripa avionului, nu știu când să trag și cât să trag…„ „Păi„, zice, „de ce te uiṭi aicea jos și nu te uiṭi în faṭă, la vreo 10 metri?„ După ce mi-a spus asta, după două zile am ieșit la simplă comandă! Pe urmă m-a dat la control și am ieșit! Să zic așa, că după întâmplarea asta am prins dragoste de aviaṭie. Și n-am mai vrut să mai mă duc la facultate sau mai știu eu unde! Și am fost ultima serie care făceam… două brevete luam: gradul I și gradul II. Și am făcut gradul I, am ieșit bine; am făcut gradul II, am ieșit iarăși bine…

Brevetele când le-aṭi luat?

În ’48. Și în ’49 s-a făcut o școală de instructori.”

Când mă suiam cu elevii în avion…

„Experienṭa pe care am avut-o ca elev am aplicat-o ca instructor. Adică, de multe ori am văzut colegi de-ai mei… Când făceau primul zbor – se numea „aclimatizare„ – și la aclimatizare făceau niște figuri din astea, mai acrobatice și să-i facă pe ăia praf! Unii dintre ei mai vomau în avion, mie mi-era silă de așa ceva! Eu aveam altă tehnică: eu, când mă suiam cu elevii în avion – mai ales că majoritatea [avioanelor] le-am avut cu locuri unul lângă altul, nu unul în spatele celuilalt -, eu îi spuneam elevului că avionul, prin construcṭia lui, e făcut să zboare singur, noi mai mult îl ajutăm pe ici-pe colo. De multe ori chiar îl încurcăm, am zis eu așa… și luam mâinile de pe comenzi, îi spuneam și elevului să ia mâinile, zic: „Uite, vezi? zboară singur!„ Și ei căpătau încredere în avion, ca să spun așa, n-aveau frică. Dar eu căutam să fac așa [fel] ca ei să aibă încredere în avion. […] Ca instructor, spun așa, că am fost, zic eu, mai bun decât mulṭi colegi de-ai mei care erau mai cu pretenṭii.”

Noi am fost patru fete care am făcut școală de instructori

„Și în 1950 am fost angajată la școala [de piloṭi] de la Giulești, era atuncea o școală acolo, la Giulești și un aeroport în marginea Bucureștiului – s-a desfiinṭat după aceea.

Mai erau femei instructor în 1950?

Au fost zburătoare din astea, dar nu în școală de instructori. Noi am fost patru fete atuncea care am făcut școală de instructori.

Patru din câṭi, în seria dumneavoastră?

Aproape 100…

Deci atunci, numai în ’49, au ieșit 100 de instructori?

Da, pentru că erau vremurile acelea când vroiau să scoată piloṭii vechi care zburaseră și în război – așa au fost vremurile atuncea – și să pună tineret. Știṭi cum era atuncea, majoritatea era controlată să aibă „origine sănătoasă„ și nu știu ce și eu […] aveam dosar prost, deși nu scriam despre tatăl meu acolo, știṭi, dar pe urmă s-a aflat despre el…

Și ce avioane se foloseau?

Klemm-uri erau.”

Sunt mulṭumită de felul cum am instruit elevii

„Iarna făceam cursurile teoretice și pe urmă vara, primăvara când începea timpul de zbor, eram la aeroportul… am fost pe mai multe aerodromuri: am fost întâi la Giulești, pe urmă am fost la Ploiești, pe urmă am fost la Pitești, pe urmă la Râmnicu Sărat și pe urmă iar la Ploiești și pe urmă la București. Adică am trecut așa, prin mai multe. Și, să zic așa, eu ca instructor, sunt mulṭumită de felul cum am instruit elevii. […] Iniṭial se zbura în jurul aerodromului. Adică elevul când venea pentru prima dată, făceai un zbor de „aclimatizare„ cu el, ca să vadă ce e aia aviaṭie și după aceea era un program care era stabilit la toate școlile, un număr de zboruri, „ture de pistă„ se numeau, adică zboruri în jurul aerodromului; decolai, urcai până la 200 m, acolo făceai viraj și iar mergeai așa, în linie dreaptă, pe urmă de-a lungul aeroportului și pe urmă veneai iarăși cu viraj de 90 de grade și veneai la aterizare. Și după ce făceai un număr de zboruri din astea, de ture de pistă, pe urmă elevul… trebuia să îl controleze pilotul șef. Tu [ca instructor], când credeai că este bun să zboare singur, chemai pilotul șef și ăsta zbura cu el. Dacă considera că e bun, atunci îi dădea drumul la simplă [comandă], dacă considera că nu e bun, zicea: „Mai zboară cu el, că uite, n-a făcut bine cutare sau cutare„… Mi-aduc aminte că la Pitești cine scotea primul „simplist„ pe școală – așa se numea, simplă comandă… – cine scotea „primul simplist„ era așa, plin de glorie. Și-mi aduc aminte că atuncea a ieșit la simplă comandă un elev de-al meu, primul simplist pe școală și în sfârșit… eram invidiată, să zic.”

Eu am mai făcut și „vânătoare de balonașe”

„Era un băiat care făcea „vânătoare de balonașe„: jos era cineva care avea mai multe baloane și dădea drumul la câte unul și avionul venea și trebuia să-l lovească și să-l spargă. Și am mers cu un pilot care zicea că el e foarte bun, el făcea… nu prea am înṭeles mare lucru! Și când mă duceam eu să fac asta la repetiṭiile astea, vedeam că nu reușesc să fac să nimeresc [balonul], știi. Și un coleg de-al meu râdea și spunea, zice: „Acuma o să spună ăia de jos când o să facă [prezentarea]„, că era cineva care vorbea și povestea ce fac piloṭii, zice: „o să spună că ăla care nu nimerește, ăla e cel mai isteṭ!.. că văd că nu le nimerești deloc!„ Și până la urmă m-a învăṭat cineva unde să mă uit și ce manevră să fac, ca să pot să… [vânez baloanele]. Și după ce mi-a spus ăsta, imediat am reușit să fac și am făcut „vânătoare de baloane„ la multe mitinguri. […]

La [formaṭia de] stea, iniṭial n-am fost în echipa asta, că eu eram cu formaṭia de fete și cu „vânătoarea de baloane„. Dar la un moment dat un coleg de-al meu s-a transferat la TAROM […] și a plecat și locul lui de-acolo trebuia să-l ocupe cineva și atuncea m-au pus pe mine. Și iarăși, să zic așa, mi s-a părut un lucru deosebit, că ei ca să stea în formaṭie de stea făceau nenumărate antrenamente. Iar eu, după al doilea antrenament am putut să stau în formaṭie, în locul pe care-l avea colegul care plecase. […]  Dar mi-a fost totuși destul de greu și la decolare și la aterizare, era destul de complicat.”

[Interviu de Silvia Iliescu, 2009]