Ecaterina Ichim Căldarii a activat mai bine de trei decenii la televiziunea națională, unde a realizat mai multe emisiuni și documentare, unele din ele despre războiul de pe Nistru. La insistența și cu eforturile sale, având de învins piedicile birocratice ale conducerii de atunci, unele din documentare au fost  difuzate la televiziuni din Georgia, Armenia și alte state post sovietice, ajutând la aflarea adevărului despre ceea ce se întâmplă în Republica Moldova. Fiind destituită din funcție, alături de alți colegi, de adepții guvernării pro-comuniste, a fost nevoită să ia calea pribegiei, pentru a-și câștiga bucata de pâine, la fel ca și alte mii de basarabeni.

Împinsă de dorul de țară și de neam,  autoarea  își amintește de pasiunile ei mai vechi – poezia, muzica și genealogia, a sa și a părinților săi.

Cele mai dragi amintiri ale Ecaterinei Ichim Căldarii însă rămân cele din casa părintească, unde părinții le-au oferit ei și celor trei frați, în pofida greutăților materiale, căldura sufletească necesară pentru a înfrunta viața cu demnitate. În versurile sale aceasta este una din temele predominante:

“Starea în care ne aflam noi atunci, fiind copii, mi-a rămas foarte caldă, luminoasă…

Demult nu te-am visat, căsuță de la moară…

Au poate nu mai știu ce-a fost odinioară,

Au poate nu mai văd eu clipele de-atunci –

Pe mama lângă sobă, pe tata – la răscruce.

Bostani pentru plăcinte, cartofii din grădină,

Eduța cea bălaie și oile la stână..

Păpuși din ciocălăie, și florile din glastră

Ne-au fost averea toată în copilăria noastră.

Mă-ntreb cum de-nvățam, patru, băieți și fete,

Cu-opaiț la icoană și o lampă de perete

Cu-o masă înfundată cu blide și cu cărți!

Dar cald mi-era acasă și nu în alte părți.

O bucurie mare ne-înaripa pe noi -

Ne cumpărau părinții de Paști sandale noi!

Lumina din icoană mă urmărește încă.

Și-n suflet îmi pătrunde cu rază prea adâncă.

Trecutul se pronunță cu cea d-intîi valoare –

Căsuță de la moară, azi lipsa ta mă doare…

Căsuțele acestea de la moară – a mea și a oricăruia - ar trebui să fie prezente mereu în viața noastră, fiindcă e acea, care leagă poate, generațiile…

Pe la vârsta de 15 ani învățam la niște cursuri la studioul Moldova-Film. Terminam seara târziu. Locuind în Ialoveni, trebuia să plec cu ultimul autobuz, și apoi, avem de mers câțiva kilometri pe jos… De frică, am început să cânt. Le compuneam pe loc, dar note nu știam. Peste mai bine de 50 de ani mi-am adus aminte 1-2 melodii de atunci…

Pe drumul pe care l-am parcurs de la început, până la sfârșitul vieții mele, în suflet și-n memorie mi-au rămas numai oamenii care au intrat cu sufletul curat, în viața mea. Cei de la care nu am avut un interes”.

Dorind să afle cât mai multe despre rudele mamei sale, Ecaterina Ichim Căldarii, depune eforturi colosale de ani de zile. Circa  500 sute de locuitori din comuna Durlești își pot afla rădăcinile, grație muncii pe care a depus-o în arhive, călătorind în localități ale Republicii Moldova sau în strănătate. Autoarea a oferit registrele sale mănăstirii Sf. Andrei din localitate:

“Părinții mei și-au iubit mereu neamul, pe-aproapele lor. Mama mea, durleșteancă, era căsătorită în Ialoveni și mereu ducea dorul celor 14 unchi și mătuși pe care le avea, că erau 15 copii în familia lui Ion ștefan Holban din Durlești. Și când făcea pomelnicul pentru biserică, ea-l scria acasă. Și intenționat îi numea pe toți în voce – Nichita, Ionaș și ceilalți, ca noi să auzim. Ne povestea cu atâta dor și căldură de unchii ei, de mătușile sale. Noi atunci lăsam să treacă pe lângă ureche. Doar după plecarea mamei am început să umblăm cu sora, să ne cunoaștem rudele…

Vreo 500 de familii din Durlești, satul de baștină al mamei mele și satul de baștină al buneilor, străbuneilor tatălui meu, orice  localnic, care e născut mai înainte de 1942, sau urmașii lor, pot pleca la mănăstirea Sf. Andrei din dealul Durleștiului și vedea, analiza registrele lăsate în dar de mine pentru posteritate, pentru toți sătenii. El trebuie continuat!”.

Ecaterina Ichim Căldarii spune că fiecare dintre noi are datoria să afle cât mai mult despre strămoșii săi, dar și să păstreze tezaurul spiritual pentru a–l transmite urmașilor:

„Dacă ar fi să mă adresez generației acestea, i-ași îndemna să facă eforturi pentru a lăsa urmașilor niște urme mai semnificative, pentru că e atât de vânturatic timpul acesta, că ei ușor să te rătăcești în vremurile acestea vitrege. Trebuie să lăsăm ceva generațiilor ce urmează – să scriem, să fixăm niște momente, despre evenimentele din familie, spre exemplu, îi vor ține aproape pe frați, pe verișori când vor crește…”, consideră autoarea.