După mai bine de treizeci de ani de independență, Moldova încă nu a luat decizia finală asupra drumului său. Oscilăm între nostalgiei rusească și speranța europeană, fără să ne asumăm pe deplin niciuna. De ce suntem în această situație? Pentru că independența din 1991 nu a fost urmată de un proiect național clar. Fostele guvernări au ales, rând pe rând, să trăiască din improvizații, nu din viziuni, osciland intre gazul mai ieftin promis de Moscova și investițiile avantajoase oferite de Bruxelles. Rezultatul? Fiecare ciclu electoral s-a transformat într-un spectacol în care partidele se întreceau între cine știe să vândă mai bine frica sau speranța.

Această pendulare între Est și Vest a alimentat reflexul salvatorului extern. De fiecare dată ni s-a spus că rezolvarea problemelor va veni „din afară”: fie prin stabilitatea oferită de Rusia, fie prin modernizarea promisă de Uniunea Europeană. În loc să ne definim singuri interesele și să ne asumăm drumul, am rămas captivi într-o cultură a așteptării. Doar că, în acest ciclu electoral, logica „salvatorului” a fost înlocuită cu alta, la fel de otrăvitoare: alegerea „răului cel mai mic”. Nu mai suntem puși să credem că vine cineva să ne salveze, ci că trebuie să decidem între două opțiuni prezentate la fel de compromise.

Cum am ajuns aici? De doi ani încoace, Rusia investește constant în a coborî Bruxelles-ul la același nivel cu Moscova. De ce? Pentru că nu mai poate fi în competiție cu Uniunea Europeană. Gazul „ieftin” nu mai contează atunci când invadezi un stat vecin și independent. În clipa în care a atacat Ucraina, Moscova s-a scos singură din cursa atractivității: nu mai oferă stabilitate, ci frică; nu mai aduce protecție, ci război.

De aici și schimbarea de strategie: dacă nu poate câștiga prin fapte, Rusia încearcă să câștige prin percepții. Televiziuni apropiate Kremlinului, partide finanțate netransparent și rețele de socializare pline de mesaje false repetă la nesfârșit aceleași idei: „Europa e la fel de coruptă ca Rusia”, „Bruxelles-ul vrea să ne ia identitatea”, „am schimbat un imperiu cu altul”. Subtextul e limpede: dacă toate opțiunile sunt compromise, atunci Moldova nu trebuie să facă niciun pas decisiv. E o invitație la paralizie națională. Iar pentru Kremlin, o Moldovă blocată în indecizie e o Moldovă care rămâne în zona sa de influență, chiar și fără instrumente economice reale.

Aceste mesaje prind pentru că se așază peste slăbiciuni reale. Moldovenii sunt obosiți de reforme începute și neterminate, de politicieni care se declară pro-europeni doar ca să fure mai bine, de instituții care încă se mișcă greu. Când vezi corupție acasă, e ușor să crezi narativa că „și Europa e la fel”. Dezinformarea rusească nu inventează probleme, ci le amplifică și le împachetează într-o poveste simplă, emoțională, care apasă exact acolo unde doare: frica de pierderea tradițiilor, nemulțumirea față de costurile reformelor, dezamăgirea față de clasa politică.

În plus, aceste narative au avantajul că nu promit nimic, ci seamănă dubii. Dacă alegătorul ajunge să creadă că UE și Rusia sunt „aceeași mizerie”, atunci votul nu mai e un pas spre viitor, ci un calcul cinic de a alege „răul mai mic”. Și asta convine perfect Moscovei: pentru că o Moldovă care se uită la Europa cu scepticism și teamă este o Moldova blocată, incapabilă să-și asume o direcție definitivă.

Dacă lăsăm însă la o parte zgomotul propagandei, cifrele nu lasă loc de interpretări. Peste 60% din exporturile moldovenești merg astăzi spre piața europeană, în timp ce în Rusia abia dacă mai ajung 4%. UE finanțează interconectarea cu România, securitatea și independența energetică, în timp ce Rusia folosește mereu gazul ca pe o armă politică. Mai mult decât atât, pe lângă miliarde de euro sub formă de granturi, proiecte de infrastructură și sprijin direct pentru buget, Bruxelles-u investește in Moldova până la două miliarde de euro pentru dezvoltarea economică a țării, pe când Rusia, „investește” doar în fraude electorale, televiziuni obscure și cumpărarea de politicieni.

Problema Moldovei nu este „cine este hegemonul mai bun” – pentru că niciuna dintre marile puteri nu acționează din pur altruism. Fiecare își urmărește propriile interese de securitate și dezvoltare, dar o face în moduri diferite. Aici e diferența reală: Europa deschide usi, oferă investiții, și securitate, Rusia oferă dependență și frică.

Adevărata întrebare pentru Chișinău nu este „pe cine alegem?”, ci cum gestionăm relațiile cu fiecare dintre ele, astfel încât balanța să fie în favoarea noastră. Nu e un joc de simpatii sau de nostalgii, ci un calcul rece: ce resurse, ce securitate, ce perspective obținem și la ce cost. De fapt, asta e diferența dintre a aștepta un „salvator” și partener. Salvatorul promite soluții magice și ne scapă de responsabilitate; parteneriatul presupune negociere, pragmatism și asumarea costurilor. Când punem toate aceste parteneriate în oglindă și analizăm lucid, balanța se înclină covârșitor într-o singură direcție – și nicio armată invadatoare sau fermă de boți nu va putea șterge această realitate.