În plus, în Rusia există răni din trecut care ar putea fi redeschise în Tatarstan, în regiunea bogată Volga, unde încercarea, la cererea președintelui Vladimir Putin, de a aboli natura obligatorie a limbii tătare (cu caracter "de stat", împreună cu rusa, potrivit Constituției locale) produce tensiuni sociale grave, scrie EL PAIS. Dintre cele șapte conflicte aflate în joc, patru (Osetia de Sud, Abhazia, Nagorno-Karabah și Transnistria) s-au manifestat și s-au agravat când încă exista Uniunea Sovietică, la adăpsotul procesului de reformă perestroika, întreprins de Mihail Gorbaciov; alte trei (Crimeea și autointitulatele „republici populare“ Donețk și Lugansk, parte a provinciilor ucrainene cu același nume) au devenit probleme internaționale, în 2014, ca urmare a interferențelor politice și militare ale Rusiei în Ucraina. Fiecare conflict are propria sa istorie, dar în toate Moscova a fost cheia care a înclinat balanța într-o direcie sau în alta și, după caz și după etape, pentru a modifica echilibrul între părțile implicate. Statul sovietic a avut o structură care a culminat cu 15 republici federalizate. În această matrioșkă, Abhazia și Osetia de Sud au fost parte (cu diferite grade de autonomie) ale Republicii Georgia; Nagorno-Karabah a fost o republică autonomă a Azerbaidjanului și Transnistria a fost o fâșie estică pe râul Nistru, pe care ingineria administrativă a lui Stalin a unit-o cu Basarabia românească, pentru a forma Republica Moldova.

În ceea ce privește Crimeea, în temeiul dreptului internațional, această peninsulă este parte a Ucrainei și, ca atare, a fost recunoscută de Rusia în mai multe acorduri, inclusiv în marele Tratat de prietenie și cooperare din mai 1997, ratificat de ambele parlamente și nedenunțat până acum. Republica populară Donețk (RPD) și Republica populară Lugansk (RPL), pe de altă parte, sunt rămășițele euforiei pe care Crimeea a provocat-o în mass-media rusofonă din Ucraina de Est. Pe fondul fugii președintelui Viktor Ianukovici (originar din Donețk) și al crizei politice și economice, mulți l-au văzut pe Vladimir Putin ca pe o vestă de salvare pentru viitorul lor incert într-o zonă industrială legată de economia Rusiei. În teritoriile conflictive ale fostei URSS există exemple repetate de referendumuri care proclamă, în funcție de caz, suveranitatea, independența sau vectorii dezvoltării pro-ruse. Dar aceste consultări nu au avut valabilitate internațională certificată de entități precum OSCE sau Consiliul Europei. De obicei, așa-zișii observatori au propriile agende sau îndeplinesc ordine de la Kremlin. Din Rusia au fost organizate, plătite și deplasate misiuni de observatori la referendumul din Crimeea, în martie 2014, și ulterior la referendumurile și alegerile din RPD și RPL. Cele șapte teritorii deconectate de comunitatea internațională suferă diferite grade de izolare, deoarece relația lor cu lumea depinde în mare măsură de statele din care fac parte, din perspectiva ONU. (Abhazia și Osetia de Sud din Georgia, Transnistria din Moldova, Nagorno-Karabah din Azerbaidjan, Crimeea, RPD și RPL din Ucraina). Cu resurse economice, militare, culturale și umanitare, Rusia se prezintă pentru aceste teritorii ca o alternativă la izolarea marcată prin sancțiuni, blocaje fizice, obstacole în calea relațiilor de afaceri și tranzacții și schimburi cu lumea exterioară. Zilnic, avioane rusești zboară de la Moscova în Crimeea și autocarele trec granițele care nu sunt controlate de Ucraina, pe ruta dintre orașul rusesc Rostov și „republicile populare“ ale secesioniștilor. Companiile occidentale nu pot tranzacționa direct cu aceste teritorii separatiste, ci doar prin Rusia sau Armenia (în cazul Nagorno-Karabah). Cei care călătoresc sau comercializează astfel riscă să fie interziși în Ucraina sau Azerbaidjan. Conducătorii acestor spații aflate în conflict doresc să se facă auziți pe scena internațională și, pentru asta, ocolesc statul căruia îi aparțin în mod oficial, chiar dacă au trăit pe spatele lui de mai bine de un sfert de secol. Fostele republici socialiste sovietice, acceptate ca state în cadrul ONU, între toamna anului 1991 și vara anului 1992, blochează aceste inițiative, de la participarea la târgurile de vin din Italia (Ucraina, cu privire la Crimeea) sau la turneele sportive internaționale (Georgia, în ceea ce privește Abhazia sau Osetia de Sud). Transnistria are mai puține probleme, deoarece companiile ei și echipa de fotbal (Sheriff) din regiune au fost supuse jurisdicției Republicii Moldova.

Protagoniștii conflictelor din spațiul post-sovietic se mobilizează și caută analogii utile pentru propriile lor cazuri, atunci când comunități din alte părți ale lumii solicită o mai mare autonomie sau independența. Catalonia este obiectul unei atenții extreme pentru Kiev, Tbilisi, Sukhumi, Țhinvali, Tiraspol sau Moscova. În numele integrității statului, Georgia și Ucraina sunt aliate cu Madridul, deși în alte vremuri, când au încercat să se elibereze de Moscova, s-au identificat cu Autonomia Catalană. Dacă se produce independența Cataloniei, „procesul de dezintegrare a UE se va agrava și va fi începutul unei parade a independențelor, care vor slăbi UE, de asemenea, din punct de vedere economic și militar, adică, vor dezlănțui mâinile Rusiei", scrie politologul ucrainean Alekséi Golobutski. "Întrebarea", spune el, "nu este dacă suntem pentru Catalonia sau pentru unitatea Spaniei", ci dacă "în interesul Ucrainei este păstrarea unității teritoriale a Spaniei". Protagoniștii conflictelor post-sovietice își pot schimba poziția consecutiv în funcție de analogiile momentului. Moscova, pe de altă parte, joacă la două capete, la un moment dat. În 2008, liderii ruși au avertizat Occidentul că recunoașterea Kosovo ca stat va fi un precedent pentru sute de teritorii cu probleme, inclusiv Abhazia și Osetia de Sud. În august 2008, Rusia a ajutat Osetia de Sud să respingă ofensiva militară a președintelui georgian Mihail Saakașvili și a recunoscut drept state cele două foste autonomii georgiene.

Pentru Kremlin, Kosovo este un argument reversibil care poate fi folosit în direcții opuse. I-a servit lui Putin pentru a justifica ofensiva din Crimeea, dar, de asemenea, pentru a sprijini integritatea teritorială a Serbiei, atunci când președintele rus a vizitat Belgradul, în 2014. Ironia este că Putin a adus argumentul Kosovo în apărarea schimbărilor de frontiere în țări care, la fel ca Georgia și Ucraina, nu recunosc teritoriul iugoslav ca stat, tocmai pentru a evita analogiile. Teritoriile "nerecunoscute" sau "rar recunoscute" profită de noile conflicte pentru a-și răspândi cauza. Astfel, ministrul de Externe al Osetiei de Sud, Dmitri Medóev, a vizitat Barcelona pe 23 și 24 octombrie și a deschis un „birou“ de reprezentare, potrivit informațiilor difuzate prompt de agențiile de presă rusești, precum Sputnik sau Regnum, cu fotografii de la eveniment. Solicitat de corespondenți, Medoev a spus că a fost trimis la Barcelona de liderul Osetiei de Sud, Anatoli Bibilov, menționând că "biroul" de reprezentare este, de fapt, „o persoană fizică, nu este înregistrat ca persoană juridică și nici nu are un sediu".

În același mod, fără personalitate juridică și fără birouri, Abhazia are un reprezentant în Catalonia, în cadrul unui grup de 21 de reprezentanțe în străinătate, potrivit informațiilor Ministerului de Externe, incluse fiind Germania, Austria, Iordania, Siria, Tunisia, Marea Britanie, Grecia și Israel. „Ne-am dori să avem reprezentare în toate capitalele occidentale, inclusiv la Madrid, pentru a ne cunoaște mai bine, pentru că georgienii ne-au izolat, pentru a împiedica să fie auzite vocile noastre în lume“, a declarat Daur Kove, ministrul de Externe al Abhaziei. Moscova ar putea folosi un referendum de independență de succes ca argument în fața Occidentului, pentru cauza ei în Crimeea, dar jocul cu separatismul implică pericolele sale, pentru că Rusia are „multe Catalonii“ pe teritoriul său, crede fostul președintele al ex-URSS, Mihail Gorbaciov. Separatismul se poate transforma într-o sabie cu două tăișuri pentru Kremlin în Tatarstan, Republica Volga, cu caare administrația centrală rusă a refuzat în acest an prelungirea unui tratat de delimitare a competențelor negociate atunci când regiunile aveau mai multă putere în raport cu centrul, decât au în prezent.

În martie 1992, în Tatarstan a avut loc un referendum în care aproape 1.310.000 de persoane (62,23% dintre alegători) au votat pentru ca această unitate administrativă să fie „un stat suveran, un subiect de drept internațional, care să aibă relații cu alte republici pe bază de egalitate". În Tatarstan astăzi trăiesc doar peste 3,8 milioane de persoane, iar în conformitate cu recensământul din 2010, 53,2% sunt tătari și 39,7% ruși. În 2004, Curtea Constituțională a Rusiei a decis împotriva planurilor Tatarstanului de a schimba alfabetul chirilic cu alfabetul latin. Comentând cu privire la această tentativă de a înlocui statutul limbii tătare, Aleksei Venedíctov, directorul postului de radio Eho Moskvîi, a declarat că problema Tatarstanului evoluează pentru Rusia într-un mod „similar“ cu cea din Catalonia, iar vineri, în "500 de moschei" din  republică au fost pronunțate predici în favoarea predării în limba tătară în școlile publice. Poate din cauza dublei măsuri în problema separatistă, Moscova e precaută cu teritoriile de pe orbita sa. Kremlinul își extinde infrastructura militară la Marea Neagră (este suficient să vedem radarele și echipamentele de comunicații din incinta ambasadei ruse și instalațiile militare în punctele strategice din Abhazia). La Marea Baltică, Moscova nu are încredere în tendințele germanizante de la Kaliningrad, deși acestea se limitează la îmbogățirea identității ruse cu elemente culturale germane. Kremlinul închide, de asemenea, ochii în fața lipsei de protecție a cetățenilor ruși din Cecenia, în schimbul fidelității față de stat a lui Ramzan Kadîrov, liderul local arbitrar și capricios.

Autor: Pilar Bonet

Traducerea: Cristina Zaharia