Cunoscut și sub numele de Dragomir în credința populară românească, Dragobetele, fiul Babei Dochia, este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeș și iubăreț, care sălășluiește prin păduri. Preluat de la vechii daci, era perceput ca un naș ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor.

Odinioară, de Dragobete, satele românești răsunau de veselia tinerilor și peste tot se putea auzi zicala: ”Dragobetele sărută fetele!”. Îmbrăcați în straie tradiționale, tinerii meargă în păduri să culeagă buchețele din cele dintâi flori ale primăverii. La ceasul prânzului, fetele fugeau către sat, obicei numit ”zburătărit” iar băieții alergau după ele, încercând să le prindă și să le sărute. Dacă băiatul îi era drag fetei, aceasta se lăsa sărutată. De aici și începutul strigăturii “Dragobetele săruta fetele!”, explică etnologul Raisa Osadci, cercetător științific la Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe.

„Acest zburătorit, alergarea fetelor din deal în vale, după ce s-au strâns flori în pădure și urma acel sărut între cei care se plăceau. În timpurile de demult când aceste lucruri erau mai restricționate cumva, însemna că e aproape logodna. Tinerele neveste se spălau cu zăpadă numită ”zăpada din surâsul zânelor” pentru a fi frumoase ca niște zâne. Toată lumea hrănea mai bine păsările, nu trebuia să se certe ca să nu strice armonia.”

Dragobetele este o sărbătoare spirituală transmisă în diferite forme până în zilele noastre, mai spune etnologul Raisa Osadci.

Superstițiile din bătrâni spun că cei care nu sărbătoresc această zi vor fi pedepsiți și nu vor putea iubi un an întreg.