Termenul „ie” este derivat din latinescul „tunicae lineae” – tunică subțire purtată pe piele și se pare că apariția ei trebuie căutată undeva în vremea civilizației Cucuteni.

În secolul al VI-lea apar mențiuni în limba latină în „Glossarium mediae et infimae Latinitatis” al lui Du Cange, privind termenul de camisa – împrumutat de la celți – alături de alte aspecte despre portul românesc.

Arta meșteșugului popular – și a coaserii iei în special – era moștenită din generație în generație pentru a nu pierde această tradiție care ne reprezintă, împreună cu rugăciunile potrivite care se spuneau obligatoriu înaintea începerii torsului lânii, a țesutului sau a împletitului firelor. Însemnele magice cusute cu grijă, cu fiecare împunsătură de ac, aveau menirea de a proteja purtătorul de spiritele rele, de farmece, ori de soarta rea.

Ia – denumire dată la origini exclusiv piesei vestimentare feminine, cămașă tradițională românească de sărbătoare – este considerată cea mai importantă piesă din costumul popular, deoarece determină compoziția ornamentală a costumului, restul pieselor asociindu-se cu cămașa, cu care e obligatoriu să se acorde ca epocă, vârstă, ornamente și cromatică.

În partea de sud a țării, iile erau țesute din borangic, fiind accesorizate cu broderii atât la gât, cât și cu mărgele la mâneci, iar în zona Moldovei, se confecționau iile brodate cu “spic”. Însă ca principiu general, ia este de fapt o croială din pânză albă, bumbac, in sau borangic, împodobită cu mărgele și broderii la mâneci și la gât.

Din punct de vedere al statutului femeii, atât culorile cât și motivele broderiei sunt diferite, de la modele cu croială mai modeste și culori mai temperate pentru femeile căsătorite și cele în vârstă, până la culori deschise și modele în culori vii, pentru fetele tinere.

Însă purtarea iei trebuie pusă în acord, în afară de statutul social și vârsta și cu tradițiile și tipul de eveniment la care este îmbrăcată.

Din punct de vedere al tipurilor de ie, în funcție de zona din care provine, dinstingem următoarele catgorii:

Cămașa cu altiță – cel mai răspândit model, este întâlnit în Bucovina, Moldova, Oltenia, Muntenia, în zona Branului și a Covasnei și se caracterizează prin existența unor câmpuri ornamentale: guler – piept și mâneca cu mai multe zone, denumite altiță (porțiunea de broderie care acoperă umărul), încrețul (o fâșie ornamentală în ton deschis, care urmează imediat după altiță), râurile sau rândurile de pe mânecă (care acoperă drept sau oblic în fâșii mâneca) și brețara.

În zona Hunedoarei, a Pădurenilor și în împrejurimile Aradului, se întâlnește Cămașa cu tăblie, care aduce eliminarea încrețului și acoperirea mânecii cu un ornament bogat, fără pânză în desfășurare, de la locul de unde începe altița pe umăr până în dreptul încheieturii mâinii

Cămașa cu lăncez este întâlnită în sudul și estul Transilvaniei, în Valea Bistriței, partea nordică a zonei Neamț și în Bucovina și se caracterizează prin apariția sub gulerul iei a unei fâșii ornamentale, ca un galon, denumit fodore, a cărui încrețitură e acoperită cu un lăncez, identic cu cel de sub guler.

Ia cu umăr este întâlnită în sudul Transilvaniei, zona Sibiului și Făgărașului și aduce, în locul altiței, o fâșie îngustă ornamentală, care acoperă umărul, denumită umeraș sau umăr dar și o fâșie similară în dreptul cotului, care se cheamă „pisti cot”. De asemenea, gulerul iei, denumit obzincă, este cusut cu multă finețe, iar pe mânecă, există brețara.

Cămașa cu platcă se întâlnește în Maramureș și Bihor și prezintă un mod aparte al motivelor ornamentale, ce urmează linia de unire a foilor trupului cu platca. Există cămașa de Oaș, la care predomină culoarea galbenă, și cămașa de Maramureș, la care predomină culoarea verde, ambele având ornamentul de pe umăr din crățele, un fel de fagure.

Ia cu ciocănele sau ia de Săliște, este o degenerare ornamentală și stilistică a iei cu umăr, broderia fiind înlocuită cu panglici negre cusute cu mașina, pe mânecă și piept, iar ornamentația policromă de pe guler, umăr, fâșia de „pisti cot” și brețara devin monocrome, având culoarea neagră, înviorată de urme de roșu, galben, albastru sau fir de aur.

Cămașa cu chiept sau ciupag prezintă pe întreaga zonă a încrețiturii pieptului o bogată și masivă ornamentație geometrică — broderie pe muchie, iar Cămașa încărcată are pieptul și umerii acoperiți în întregime de broderie, cu bumbac, mătase sau chiar mărgele.

Punctele în care se lucrează broderiile iilor și cămășilor tradiționale românești sunt numeroase, variate și au utilități distincte. Ceea ce deosebește cusăturile românești de cusăturile de la porturile populare ale vecinilor este alternarea câmpurilor brodate cu cele nebrodate, pentru a obține un echilibru între diferitele câmpuri.

Firele cu care se lucrează broderiile sunt: arniciul, înlocuit treptat cu moulineul, mătasea nerăsucită și ibrișimul, bumbăcelul, cotonul perle, mătasea vegetală, lînica, beteala și firele aurii sau argintii. Firul de aur și de argint nu este foarte vechi, iar fluturii sunt mai noi, fiind un material strălucitor care se punea împreună cu mărgelele pentru a separa anumite zone de broderie de altele.

Din punct de vedere al culorilor, cele mai obișnuite sunt roșu, violet, galben ca lămâia, portocaliu, verde, negru, mai rar albastru, alb, brun.

Firul era vopsit chiar în gospodăriile din zonele rurale, după rețete străvechi, pe care fiica le primea de la mamă și le transmitea copiilor ei. Culorile erau de origine vegetală, preparate cu grijă și răbdare din plante, buruieni, arbori fructiferi sau sălbatici.

Cele mai vechi ii sunt în general de pânză de in sau de cânepă, brodate cu lână sau cu mătase.

Ia s-a născut din necesitate și simț practic și a căpătat o valoare artistică și sentimentală, din clipa în care femeia a creat-o și a înzestrat-o cu propriile credințe, simț estetic și sentimente. Ea se impune din ce în ce mai mult în conștiința europeană și mondială, ca un format vestimentar tradițional românesc de o frumusețe unică și originală.