Prima țară din lume care a emis un timbru este Marea Britanie – „Penny Black”, tipărit la 6 mai 1840, având inscripționat portretul reginei Victoria. Brazilia, în 1843, este cea de-a doua țară care tipărește timbre, iar Grecia a urmat țării noastre în apariția primelor mărci poștale, în anul 1861, Turcia în 1863, Serbia în 1866 și Bulgaria în 1879.

Penny Black

Interesant este faptul că la nici un an de la tipărirea mărcii autoadezive „Penny Black”, în anul 1841, aceasta a fost retrasă și înlocuită cu „Penny Red”. Motivul a fost că cerneala de culoare roșie care se folosea în acea vreme la ștampile nu se vedea bine pe timbrul închis la culoare și era și ușor de șters, de aceea timbrele se puteau refolosi destul de ușor. Astfel că „Penny Black” a fost înlocuit cu „Penny Red”, iar ștampilele au devenit negre, deci mult mai vizibile pe marca poștală. „Penny Black” a continuat însă să circule în lume, fiind adoptat de mai multe țări din Europa și America.

Revenind la istorie, să spunem că încă din anul 1652, s-a introdus, pentru membrii Parlamentului britanic, privilegiul gratuității expedierii corespondenței, acesta fiind ștampilată cu marcaj de culoare roșie, pe care apărea cuvântul „free”, alături de dată.

Prima ștampilă din serviciul poștal – „Bishop Mark” -, a a apărut tot în Marea Britanie, fiind introdusă de Henry Bishop (1611 – 1691) – director al Poștei britanice – în anul 1661. „Bishop Mark” indica data și luna corespondenței și era utilizată inițial doar la Londra, pentru ca ulterior să fie adoptată și la Dublin, Edinburgh și New York.

În anul 1680, William Dockwra a fondat London Penny Post, serviciu ce aducea câteva noutăți, precum serviciul local sau identificarea locațiilor și data ștampilării.

După anul 1700 forma ștampilei s-a modificat, și a rămas valabilă aproape 150 de ani, până la apariția „Penny Black”, când obliterarea primei mărci poștale adezive din istorie s-a realizat cu ștampila „Crucea Malteză”, alte țări urmând exemplul Marii Britanii, însă adoptând propriile ștampile.

Pe teritoriul României au fost atestate, încă de dinaintea cuceririi Daciei de către Imperiul roman, o serie de drumuri naturale cu scop comercial și militar, care se întindeau de-a lungul apelor, context care a permis introducerea serviciului poștal cu organizare similară celei din restul imperiului roman.

În perioada ce a urmat după retragerea aureliană, poșta a înregistrat un moment de declin și dezorganizare, reapărând în secolul al XIV-lea, în perioada constituirii statelor feudale independente Moldova și Țara Românească, domnitorii români fiind cei care a dus o politică externă activă, fiind la curent cu evenimentele internaționale importante din acei ani. Informația circula prin intermediul unor curieri denumiți pe atunci „călărași” și „lipcani”, extrem de abili în a parcurge distanței considerabile în timp scurt. Dezvoltarea acestui serviciu a necesitat apariția olacului, sau mai exact a „cailor de olac”, locuitorii satelor și târgurilor fiind obligați să pună la dispoziție nutrețul și întreținerea cailor pentru ca aceștia să poată străbate distanțe atât de mari. Trebuie spus, însă, că serviciile poștale de atunci se adresau doar nevoilor statului, ale dregătorilor și solilor străini și doar în cazuri excepționale persoanelor particulare.

Poșta a trecut apoi, în secolul al XVI-lea, sub tutela marelui postelnic și nu a cunoscut modificări notabile până la mijlocul secolului al XVII-lea când au fost introduse așa-numitele menziluri – un soi de relee de poștă, cheltuielile necesare întreținerii și înființării acestora, sumele necesare procurării furajelor, a olacelor, a cailor și plata slujbașilor au fost suportate de țărani și de târgoveți până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, pentru ca în perioada celei de-a doua domnii a lui Constantin Mavrocordat din Moldova, statul să preia toate aceste cheltuieli.

După războiul austro-ruso-turc, serviciile poștale din Moldova și Țara Românească au trecut sub autoritatea armatelor de ocupație, fapt care le-a adus mari prejudicii și o stare de dezorganizare, poșta fiind refăcută oarecum abia după ce a fost concesionată unor anteprenori particulari, controlați totuși centralizat prin hatmanul poștelor. Prețurile pentru servicii poștale s-au dublat de la acel moment, tariful fiind de 20 de bani pentru un cal pe oră.

Așa cum spuneam, pentru România a fost aleasă pentru marcarea Zile naționale a mărcii poștale, data de 15 iulie, ziua în care a fost emisă prima marcă poștală românească – celebrul „Cap de bour” – 15 iulie 1858. Timbrele au fost puse în circulație după o săptămână, pe 22 iulie 1858, dată la care au lansate la biroul poștal din Iași, urmând ca mai apoi, începand cu data de 8 august să fie distribuite și la celelalte birouri poștale moldovenești. Ulterior, circulația lor a fost limitată, iar la data de 31 octombrie 1858, marca poștală a fost retrasă.

Capul de bour a fost ales datorită simbolisticii sale, legendele arătând că un voievod pe nume Dragoș era la vănătoare, pe malul unei ape, unde întălnește o fiară – un bour – și în urma luptei, cățeaua voievodului – pe nume Molda -, moare, fiind îngropată în acel loc. Capul de bour devine astfel simbolul heraldic al voievodului și al urmașilor săi la domnie. Astfel, cinci secole mai târziu, capul de bour obține o nouă înfățișare, pe lângă cea de însemn heraldic, prilejuind apariția primului timbru românesc.

Primele mărci poștale românești au fost realizate la tipografia „Atelia Timbrului” din Iași, în timpul caimacamiei lui Nicolae Vogoride, după un model de timbru austriac, pentru fabricarea sa folosindu-se matrițe de oțel. Valorile nominale ale mărcilor erau 27, 54, 81 și 108 parale. Imprimarea timbrelor s-a facut potrivit tehnicii tête-bêche, iar tirajul acestei emisiuni poștale a fost de: 6.000 bucăți la 27 de parale bucata, 10.000 la 54 de parale, 2.000 la 81 de parale și 6.000 la 108 parale.

Odată cu introducerea tarifului poștal unic, a fost pusă în circulație, la 1 noiembrie 1858, a doua emisiune „Cap de bour” cu trei valori de 5 parale, 40 de parale și 80 de parale, într-un tiraj de 10.001 timbre. Imprimarea timbrelor s-a făcut tot la Atelia Timbrului din Iași, în coli de 32 de mărci poștale în patru rânduri a câte opt bucăți, hârtia fiind de proveniență engleză. A doua emisiune a fost retrasă la 1 mai 1862, ultima dată de circulație cunoscută fiind 3 mai 1862 la oficiul poștal din Botoșani.

Începând cu anul 1859, Moldova și Țara Românească au avut un domnitor unic, Alexandru Ioan Cuza, pentru ca mai apoi, în anul 1862, să apară și un timbru poștal unitar, a treia marcă, „Principatele Unite“, cu trei valori, în care se regăseau stemele reunite ale celor două țări române, bourul și vulturul. Întrucât Țările Române se aflau încă sub suzeranitate turcească și nu aveau monedă națională, valorile celor trei timbre (3, 6 și 30) erau menționate tot în parale. Acestea au fost primele mărci poștale „franco” românești, care arătau că plata prestației poștale s-a făcut anticipat, fiind de menționat că în prezent, toate mărcile poștale curente sunt considerate mărci franco.

Primul colecționar român, Dimitrie C. Butculescu, a apărut la doi ani după tipărirea primei emisiuni „Cap de Bour“, tot el fiind cel care a înființat, în anul 1891, Societatea Filatelică Română.

În prezent, se estimează că, în lume, există circa 750 de exemplare de „Cap de Bour” din prima emisiune, dintre care aproximativ 50 se află în România.

Valoarea de piață a mărcilor poștale din această primă emisiune se situează între 5.000 și 100.000 de euro, în funcție de calitate, ștampilat sau neștampilat, sau de faptul că este sau nu lipit pe un plic.

Cea mai scumpă piesă filatelică românească este ziarul Zimbrulu-Vulturulu, francat cu nu mai puțin de 8 mărci de 5 parale din a doua emisiune „Cap de Bour”, fiind obiectul uneia dintre cele mai mari tranzacții din ultimii zece ani. Piesa a fost vândută, în decembrie 2007, la o licitație ce a avut loc la Geneva, cu aproximativ un milion de dolari.

În iulie 2013, a fost vândut un timbru, la o licitație din Hong Kong, pentru suma de 890.000 de dolari. Este vorba de timbrul roșu din timpul dinastiei Qing, din anul 1897, Red Revenue Small One Dollar, care a fost tipărit în doar 32 de exemplare, fiind unul dintre cele mai rare timbre din China. În cultura acestei țări, timbrul cu pricina este considerat simbol al norocului și este rar, deoarece literele cu care a fost inscripționat erau considerate prea mici.

Spre comparație, având în vedere și faptul că au fost emise aproximativ 68 de milioane de exemplare diferite, un colecționar care deține în prezent o marcă nefolosită  „Penny Black” posedă un lucru rar și prețios, însă valoarea de piață este de circa 4.200 – 6.800 de dolari. Există, însă și excepții. Un cumpărător neidentificat a achitat unul dintre cele mai mari prețuri pentru un singur timbru canadian – aproximativ 225.000 dolari – în cadrul unei vânzări în Halifax, la 23 februarie 2013, o raritate veche de 162 de ani, care a costat doar 12 cenți, când a fost eliberată în anul 1851. Marca “Twelve Penny Black” este considerată a fi cel mai bine conservat specimen și mai viu colorat, din topul comorilor filatelice ale Canadei și o reprezintă pe Regina Victoria, în tinerețe. Din cele 51.000 de timbre „Twelve Penny Blacks” emise în anul 1851, se apreciază că doar 18 exemplare au mai supraviețuit dincolo de rigorile vremii.

Pe măsură ce comunicațiile internaționale au luat amploare, fiecare stat și-a proiectat propriile mărci poștale, iar pe parcurs au apărut, pe lângă efecte poștale uzuale, produse în scopul folosirii curente în serii de valori destinate satisfacerii diferitelor necesități din domeniul poștal, emisiuni filatelice care ilustrează evenimente remarcabile și oameni care au lăsat posterității fapte importante.

Se estimează că, de-a lungul anilor, circa 600 de administrații poștale distincte au emis anual circa 10.000 de mărci poștale noi.

Este un tărâm de basm creat pentru filateliști și colecționari, în care deseori aceștia își regăsesc pasiunea veritabilă pentru întreaga viață.

Pentru colecționari și comercianți, valoarea mărcilor poștale variază deci, de la aproape nimic până la suma astronomică de un milion de dolari sau chiar mai mult. Hobby-ul colecționării de mărci poștale atrage o multitudine de investitori dar și simpli pasionați. Adevăratul investitor achiziționează serii de mărci poștale clasice rare a căror valoare, potrivit opiniei comercianților, este foarte posibil să crească după o perioadă de timp prestabilită, iar când investiția respectivă se apropie de termenul limită, comerciantul trece la vânzarea seriilor respective cu cel mai mare preț posibil.

Se apreciază că prețul mediu al timbrelor vechi crește anual cu aproximativ 15%, dar unele dintre ele au creșteri chiar și de 100%, în condițiile în care se speculează că mărcile filatelice reprezintă, pe plan mondial, cea mai profitabilă investiție, ca randament al plasamentului.

Desigur că și în această „afacere” se înregistrează falimente răsunătoare, scrie Rador.