Ion Florea (1902-1995), inginer licenṭiat în știinṭe fizico-chimice la Universitatea din București, a fost unul dintre cei mai apropiaṭi colaboratori ai lui Dragomir Hurmuzescu, „părintele radiofoniei românești”. El însuși s-a devotat dezvoltării comunicării prin unde radio, într-o vreme în care românii se aflau la începutul acestei experienṭe extraordinare pentru omenire. Între cele două războaie mondiale inginerul Ion Florea s-a afirmat și ca publicist, a scris numeroase articole în revista Radiofonia, apoi în toate celealte publicaṭii oficiale ale Societăṭii de Radiodifuziune (Radio Adevărul, Radio România, Radio), iar în 1934 a înfiinṭat propria revistă săptămânală, Radio Universul, care a apărut regulat timp de 11 ani, până când s-a instaurat guvernul comunist. Pentru că era recunoscut ca bun specialist, a fost numit în 1938 să conducă o comisie de atestare profesională într-o meserie nou apărută pe atunci în nomenclator, aceea de radiotehnician. Activitatea publicistică la care se adaugă cea știinṭifică – cu două invenṭii: antena universală de recepṭie (1938) și sistemul de alimentare a lămpilor electronice cu ajutorul curenṭilor termoelectrici (1938) –, precum și colaborarea cu firmele Telefunken și Siemens l-au făcut cunoscut nu numai în ṭară, dar și peste hotare.

Astăzi puṭini români mai știu cine a fost Ion Florea și ce rol a avut acest specialist entuziast în dezvoltarea radiofoniei românești. De aceea ni se pare potrivit să îl readucem în memoria colectivă acum, când aniversăm 89 de ani de la înfiinṭarea primei societăṭi de radio din România. 

Primul emiṭător din ṭară

„Anul 1927 este o dată importantă în istoria radiodifuziunii române. Specialiștii Institutului de Electrotehnică, îndrumați de profesorul Emil Petrașcu, au realizat în laboratorul acestei școli primul emițător român cu putere de 200 W, pe unda de 200 m. Pentru prima oară văzduhul a fost brăzdat în mod regulat, organizat, de comunicări și melodii românești. S-au perindat prin fața microfonului, la institut, artiști și conferențiari. A fost difuzată muzică românească și clasică, cu ajutorul dozei electromagnetice sau chiar preluată direct din sălile de concert ale capitalei cu care emițătorul era legat prin cabluri. Emițătorul Institutului de Electrotehnică, a cărui activitate a durat trei ani, are meritul că a îngăduit amatorilor din țară să verifice posibilitățile radiofoniei. […]

Prima încercare de a pune bazele unei societăți de stat pentru exploatarea undelor electromagnetice a fost făcută în 1926. Ministerul Comunicațiilor, prin organul său de specialitate Direcția generală PTT, a lansat o subscripție publică pentru colectarea capitalului social reclamat de organizarea Societății de Radio, mai precis a capitalului efectiv, deoarece aportul statului se reducea la dreptul său regalian pe care îl ceda acestei Societăți. Pornită pe linie strict birocratică, fără o pregătire prealabilă a publicului care trebuia să-și golească buzunarele, inițiativa a eșuat: nu s-a putut strânge capitalul necesar.”

Societatea de Difuziune Radiotelefonică

„În anul 1927 s-a făcut o nouă încercare de a promova ideea înființării unei Societăți de Radio. Noua inițiativă a pornit din rândurile grupului de entuziaști cărora le datorăm primele încercări de radiofonie și radiodifuziune. Înaltul prestigiu de care se bucura conducătorul și animatorul grupului, profesorul Hurmuzescu, intervențiile repetate și hotărâte ale acestuia pe lângă mai marii zilei au făcut ca de data aceasta demersurile să se încheie cu succes. Grație unei contribuții masive, a Băncii Naționale în special, s-a realizat capitalul social de 50 milioane lei cu care s-a întemeiat, în anul 1928, Societatea de Difuziune Radiotelefonică, sub forma unei regii mixte. Cu această ocazie statul și-a evaluat dreptul său regalian la 60 % din capitalul social constituit. Legea pentru organizarea și funcționarea Radiodifuziuniidin aprilie 1936 a adoptat pentru Societate un alt nume: <Societatea Română de Radiodifuziune>. Profesorul Hurmuzescu a fost ales președinte al primului Consiliu de Administrație al Societății. O recunoaștere publică a meritelor savantului, a contribuției sale hotărâtoare. Recunoștința astfel exprimată n-a durat prea mult: în anul următor, 1929, guvernul l-a înlocuit cu un politician complet nepregătit tehnicește vorbind, însă bine cotat și notat în cadrul partidului de la putere. Profesorul Hurmuzescu a rămas în continuare președintele Comisiei tehnice a Societății. […] În Comisia tehnică a Societății Radio a pregătit planul de dezvoltare a Radiodifuziunii, pentru o acoperire mulțumitoare a întregii țări. A continuat acțiunea de propagandă pentru Radio, ajutat de Asociația Generală a Radioamatorilor, a organizat demonstrații, expoziții, școli cu cursuri.”

Lupta pentru lungimea de undă

„Din dezinteresul arătat anterior de conducătorii țării, rezultase o situație inadmisibilă: unda lungă a emițătorului de la Bod continua să fie utilizată de emițătorul olandez Huizen, în baza unei repartiții mai vechi. A fost nevoie de o luptă dârză pentru a obține, după lungi tratative, un echitabil câștig de cauză. În anul 1936, după Conferința de Radio de la Londra din 1934, se ajunsese la un plan acceptabil pentru repartiția lungimilor de undă. Profesorul Hurmuzescu a prezentat Senatului pentru aprobare acest plan care implica aderarea României la hotărârile radiofonice internaționale – discuțiile internaționale urmăreau o cât mai echitabilă repartiție a lungimilor de undă, pentru o mai rațională folosire a benzilor consacrate radiodifuziunii. Profesorul Hurmuzescu a continuat să prezinte și să apere interesele românești la Conferința de Radio ținută la Varșovia 1936, din nou la Lisabona, Geneva, Cairo”.

Postul de emisie de la Bod, Brașov

„După ce emițătorul de 12 kW de la Băneasa și-a început activitatea în 1929, s-a constatat – așa cum prevăzuseră oamenii de meserie – că programele difuzate nu acoperă întreaga țară. Problema serioasă care trebuia soluționată neîntârziat în Comisia tehnică și-a spus cuvântul fără rezerve: o rețea de emițătoare regionale, de putere medie, reprezintă singura formulă rațională în măsură să răspundă eficient nevoilor. O simplă privire asupra unei hărți a țării noastre, cu relieful pe care îl cunoaștem și câteva cunoștințe tehnice elementare, conving ușor pe oricine că poziția adoptată era justă. Totuși, pe căi ocolite, mai puțin tehnice și mai puțin politice interesate, s-a ajuns la ideea emițătorului unic de mare putere, idee care, înpotriva așteptărilor, a fost totuși adoptată.

S-a achiziționat în străinătate emițătorul de 150 kW instalat la Bod, un emițător excelent, furnizat de o mare și serioasă întreprindere, Marconi. S-a constatat însă, după începerea emisiunilor regulate, că acest emițător nu poate satisface nevoile întregului pământ românesc și s-a reluat formula emițătoarelor regionale. Este singura satisfacție simbolică și inoperantă acordată profesorului Hurmuzescu peste ale cărui propuneri se trecuse cu ușurință. Atitudinea vădit ostilă din Comisia tehnică în problema rețelei de emițătoare a fost doar începutul unei serii lungi de șicane. Raporturile savantului cu conducătorii de nivel ridicat politic ai țării au devenit tot mai încordate și au culminat la sfârșitul deceniului al patrulea cu înlăturarea sa de la Societatea de Radio. După abdicarea regelui Carol al II-lea s-a revenit asupra acestei regretabile măsuri și profesorul Hurmuzescu și-a reluat activitatea la Societate. […]

Pentru completarea tabloului, trebuie să adăugăm că mulți ani industria românească nu a fost în stare să asigure o bază materială îndestulătoare radiofoniei indigene care a trăit exclusiv din import. S-au adus din străinătate aparate gata construite și nu totdeauna de calitate mulțumitoare. Au fost importate piesele componente pentru construirea și întreținerea aparatelor de emisie și recepție. În această ambianță nefavorabilă, amatorii români au căutat totuși să țină pasul cu cei străini, au fost la fel de entuziaști și de receptivi, gata șă-și însușească noutățile radiofonice”.

Oamenii…

„Prima echipă de lucru cu care pornise Societatea Radio a fost alcătuită în mare majoritate de absolvenți ai Institutului [Electrotehnic]. Lista acestora este lungă și a acoperit toate treptele tehnico-administrative ale Societății: cuprindea pe sub-directorul tehnic Emil Petrașcu, pe secretarul general Sorin Betolian, pe inginerii șefi de emițătoare de studiouri Breazu, Cosma, Georgescu, Bielusici, Necșulea, Demec, Lohan, Băilescu, Gheorghiu, Echim, Coman și pe autorul acestei prelegeri. Dacă am omis pe cineva, îl rog să mă ierte! Toți aceștia și-au însușit pregătirea și înclinarea pentru radio-tehnică la Institutul Electrotehnic. Toți au activat cu râvnă și cu pricepere și am făcut ca Societatea Radio, deși pornită la lucru cu o regretabilă întârziere, să prospere grăbit și, într-un deceniu, să prindă din urmă alte întreprinderi similare străine.

În ultimul război au avut contribuția lor pentru partea tehnică a legăturilor radio cu străinătatea, în zilele de pregărire a actului istoric de la 23 august 1944. În ultimele zile ale războiului, în fața asaltului disperat al trupelor germane s-au purtat eroic. La Bod inginerul Georgescu, împreună cu mica uitate militară a emițătorului, condusă de un ofițer temerar, au reușit să facă inofensiv detașamentul german, superior ca număr și bine echipat, cu arme automate și tunuri, detașament hotărât să distrugă emițătorul, la fel ca pe cel din centrul capitalei. Unul dintre tehnicienii Societății, inginerul Bonifaciu Hristovici, a plătit cu viața prezența și apărarea locului de muncă la sediul Societății Radio, în cursul asaltului sălbatic, al bombardamentului aerian german. Un gând bun să păstrăm pentru toți acești pionieri valoroși ai radiodifuziunii române și să nu uităm că dascălul în școală și îndrumătorul în carieră a fost profesorul Dragomir Hurmuzescu.”

Sursa: Rador