Situat pe o stâncă abruptă dintre Măgura și Dealul Cetății, ce dispunea de o vedere excepțională spre dealurile învecinate, spre Valea Moeciu și Țara Bârsei, castelul a avut, la început atât rolul de vamă – acolo unde se reținea 3% din valoarea mărfii care intra și ieșea din Transilvania – , cât și cel de fortăreață la granița estică a Transilvaniei, destinată încercării de a opri extinderea Imperiului Otoman.
Castelul Bran se află la circa 30 km sud de Brașov, pe șoseaua ce pornește din vechiul cartier Bartolomeu și leagă Brașovul de Câmpulung Muscel.

* * * * *

În anul 1211, Cavalerii teutoni, „Ordo domus Sanctae Mariae Theutonicorum Hierosolimitanorum“, ordin religios catolic înființat de cruciații germani în Palestina, la sfârșitul secolului al XII-lea, primesc de la regele Andrei al II-lea al Ungariei, Țara Bârsei (Terra Borza ori Burzenland – un district denumit astfel după tribul cuman al burcilor). Darul urmărește stabilirea în regiune a teutonilor și apărarea graniței de sud-est a Transilvaniei de cumani și pecenegi.
Teutonii ridică o fortăreață la Bran (denumirea turcă a cuvântului „poartă”), însă în anul 1226, ei sunt izgoniți din regiune.
În perioada 1342 – 1382, Ludovic I, numit cel Mare, din dinastia de Anjou, devine rege al Ungariei. În anul 1343, Basarab I a recunoscut suzeranitatea lui Ludovic cel Mare asupra Valahiei. De atunci încolo, Ludovic I de Anjou a purtat și titlul de domn al țării Românești (al „Valachiei Transalpine”). Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, a înnoit pe 10 februarie 1355 raportul de supunere față de Ludovic I, primind în schimb Banatul de Severin și protecția regelui Ludovic.
În acest context istoric, în 19 noiembrie 1377, cancelaria regelui maghiar Ludovic cel Mare – Ludovic I de Anjou – emite, la Zvolen (acum în Slovacia Centrală) un act prin care acordă locuitorilor Brașovului (Kronstadt – Orașul Coroanei) privilegiul construirii unui castel.
Documentul îi îndeamnă pe sașii (de la termenul Sachsen – populație de origine germană venită în Transilvania în secolul al XII-lea) din întreaga regiune a Brașovului să participe la construcția castelului Bran, inițial denumit Dietrichstein sau Törzburg în limba germană, Törcsvár în maghiară și Turciu în română. Locul ales pentru construcție era situat pe o stâncă abruptă dintre Măgura și Dealul Cetății, ce dispunea de o vedere excepțională spre dealurile învecinate, spre Valea Moeciu și Țara Bârsei.

Trebuie spus că textul documentului din 1377 cu privire la o „nouă cetate de piatră”, care precizează și că „pădurea a fost tăiată în lung și în lat pentru a se putea ridica o nouă cetate“, permite deducția că fortificația de piatră, ce urma să fie edificată pe acest loc, a fost precedată de o întăritură de graniță mai veche, o cetate, probabil construită din lemn, care a fost ridicată de cavalerii teutoni între anii 1211-1225, atribuită magistrului Theodorikus și supusă jurisdicției comitatului regal de Alba Iulia. Însă acest raționament se află încă în dezbaterea intensă a istoricilor.
În anul 1388, după 11 ani de la actul lui Ludovic I de Anjou, era încheiată construcția castelului, care avea atât rolul de vamă – reținea 3% din valoarea mărfii care intră și iese din Transilvania – , cât și cel de fortăreață, având la bază forma unui patrulater neregulat, situată la granița estică a Transilvaniei și destinată încercării de a opri extinderea Imperiului Otoman.

Castelul Bran era locuit de soldați – de profesie mercenari -, iar castelanul Branului era ales de către rege, de regulă din rândul sașilor, rolul său fiind din ce în ce mai important în istoria Transilvaniei, la sfârșitul secolului al XV-lea, comandantul castelului ajungând să dețină și titlul de vice-voievod al Transilvaniei.

În anul 1395, Sigismund de Luxemburg, împărat german și rege al Ungariei, a folosit castelul Bran ca bază strategică pentru o incursiune în Țara Românească, în urma căreia l-a îndepărtat pe voievodul Vlad Uzurpatorul, rivalul lui Mircea cel Bătrân, vasalul său.
În anul 1407, Sigismund îi acordă lui Mircea stăpânirea castelelor Bran (fără domeniul aferent) și Bologa, pentru a se putea retrage aici în caz de atac al turcilor, Branul aflându-se sub autoritatea Țării Românești până în anul 1419, când după moartea voivodului, instabilitatea politică din Țara Românească îl determină pe Sigismund să preia castelul și să îl încredințeze principilor Transilvaniei.
În anul 1427, castelul Bran a trecut din proprietatea scaunului Brașovului în cea a Coroanei Ungariei, care a finanțat lucrările de fortificare și de extindere.
În anul 1441, turcii întreprind o incursiune în Transilvania, dar Iancu de Hunedoara îi înfrânge la Bran. Iancu, principe al Transilvaniei, are nevoie de sprijinul sașilor la graniță și reîntărește privilegiile acordate locuitorilor Brașovului de Mircea cel Bătrîn și de Sigismund.

Vlad Țepeș, însărcinat de principii Transilvaniei cu rezistența antiotomană la graniță, este aliat cu Branul și Brașovul în timpul primei sale domnii (1448) și în perioada de până la cea de-a doua domnie. Cu toate acestea la începutul anului 1459, în timpul celei de-a doua domnii (1456 – 1462), armata sa trece prin Bran și atacă Brașovul pentru a rezolva un conflict dintre domnitorul Țării Românești și sașii care cereau taxe vamale tot mai mari și îl susțineau pe oponentul său la tron. Vlad Țepeș arde suburbiile orașului și omoară sute de sași, provocând comunitatea săsească să se răzbune și să-l zugrăvească în cronici ulterioare drept un tiran extrem de sângeros. Momentul avea să contribuie la crearea multor legende, care aveau să aducă, peste ani, o faimă remarcabilă Castelului Bran.

În 1498, cetatea Branului a fost închiriată de regalitatea maghiară către Scaunul Brașovului, sașii din oraș plătind 1000 de florini pentru dreptul de folosință asupra castelului, inclusiv a vămii, pentru zece ani.
În anul 1535, potrivit călătorilor străini care au trecut pe aici, cetatea avea deja trei turnuri de apărare: nord, est și vest, iar intrarea în incinta castelului se făcea printr-o scară mobilă. De asemenea, fortificația cuprindea și două ziduri aflate în vale, care împreună cu castelul închideau trecătoarea.
În anul 1541, otomanii cuceresc regatul ungar, însă chiar și după acest moment, contractul de folosință a castelului este prelungit succesiv.
În anul 1622, cetatea a suferit modificări importante, inclusiv adăugarea turnului de sud, după planurile principelui Gabriel Bethlen.
La 25 aprilie 1651, brașovenii reușesc să încheie cu principele Gheorghe Rackoczi al II-lea, un act de vânzare-cumpărare a castelului.
Deși în anul 1687, Transilvania devine parte a Imperiului Habsburgic, în anul 1691, Diploma Leopoldină reconfirmă privilegiile oferite de principii Transilvaniei, inclusiv vânzarea castelului.
Între anii 1883 și 1886, acoperișul Castelului Bran a fost îmbrăcat cu țiglă.
În 1920, Consiliul Orășenesc Brașov a donat castelul Reginei Maria a României, în semn de recunoștință față de contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri, edificiul devenind reședință regală.
În perioada 1920 – 1929, Castelul Bran a trecut prin cele mai importante lucrări de restaurare, sub conducerea arhitectului curții regale, Carol Liman, în această perioadă edificiul pierzând tot mai mult din aspectul său strategic, primind, în schimb, funcționalități rezidențiale. Stilurile neoclasic și eclectic, prezente în țara noastră la început de secol XX, la care se adaugă elemente romantice, se pot identifica în concepția de restaurare a lui Carol Liman.

Principalele lucrări realizate erau mansardarea podului – crearea celui de-al IV-lea nivel -, care este placat în exterior cu lemn, după model bavarez, se adaugă două turnuri interioare, unul pentru casa scării, iar celălat lângă turnul de sud, pentru băi, iar vechile camere devin saloane, apartamente pentru familia regală sau pentru musafiri.
În anul 1937, în vechea fântână săpată în curtea interioară a castelului, la o adâncime de 57 de metri, pentru asigurarea apei potabile, s-a montat un lift electric, iar la baza fântânii a fost săpat în stâncă, un tunel orizontal care asigura legătura cu exteriorul castelului.

La moartea Reginei, în 1938, castelul a fost moștenit de către fiica sa preferată, principesa Ileana, care era căsătorită cu un membru al fostei familii imperiale de Habsburg.
După 1948, Castelul Bran a fost naționalizat și a intrat în proprietatea statului român. Castelul a fost deschis vizitelor publice începând cu 1956, fiind amenajat ca muzeu de istorie și artă feudală.
În 1987, castelul intră în ample lucrări de restaurare, finalizate abia în anul 1993, când este redeschis ca muzeu și reintră, astfel, în circuitul turistic.
În anul 2000, Castelul Bran a fost revendicat de Arhiducele Dominic de Habsburg și de surorile sale, Maria Magdalena Holzhausen și Elisabeth Sandhofer, moștenitorii principesei Ileana, de la care castelul fusese în 1948 trecut în proprietatea statului.
La 18 mai 2006, după o perioadă de proceduri juridice, castelul este retrocedat legal moștenitorilor din familia de Habsburg. Cu toate acestea, statul român, prin Ministerul Culturii, îl va administra tranzitoriu și în următorii trei ani, până la 18 mai 2009. Înaintea retrocedării, Ministerul Culturii a dispus mutarea colecțiilor aparținând statului român de la Castelul Bran la Vama Medievală.
1 iunie 2009 reprezintă data redeschiderii oficiale a Castelului Bran, aflat pe deplin în posesia moștenitorilor Principesei Ileana.
Pentru a putea redeschide muzeul, familia de Habsburg a remobilat castelul cu obiecte din colecția personală.

În prezent, în muzeul de patru etaje sunt expuse colecții de mobilier, costume, arme și armuri, iar Domeniul Bran cuprinde, de asemenea, Parcul Regal cu cele două lacuri, Casa de ceai, Casa administratorului și Casa Principesa Ileana.
Arhitectura interioară a castelului este impresionantă, fiind de remarcat pereții tencuiți, pavimentul de cărămidă, tavanele de lemn și bolțile de piatră, într-o combinație entuziasmantă. Ferestrele sunt săpate în zidurile groase construite din piatră de stâncă și bolovani de râu.

Prin curte se accede la primul etaj, pe o scară cu trepte de stejar și cu boltire semicilindrica.
Prima încăpere care se vizitează este sala armelor, unde este de remarcat o armură de cal incompletă datând din secolul al XVI-lea. Impresionează, de asemenea, basoreliefurile ușilor și ancadramentele acestora.
Mai departe, se urcă, pe o scară extrem de îngustă, săpată în rocă, spre sala de muzică, decorată cu mobilier în stilul renașterii italiene și germane, unde pot fi admirate lăzi florentine din secolul al XV-lea.
Din sala de muzică se ajunge în logia de la etajul al III-lea, cu paviment de caramidă și bolți cu contururi remarcabile, de unde se poate admira, în toată splendoarea ei, curtea interioară, cu frumoasa fântână aflată în centru.

De aici se poate urca, pe niște trepte de lemn, la nivelul al patrulea, de unde se poate admira o panoramă a defileului râului Turcu, precum și serpentinele de la Fundata spre Rucăr.
După ieșirea din castel, în parcul muzeului se poate vizita secția etnografică în aer liber, un Muzeu al Satului Brănean, care prezintă un număr mare de construcții originale din zonă, case de locuit, anexe gospodarești pastorale, ateliere și instalatii meșteșugărești specializate.

Deși Castelul Bran nu are absolut nicio legătură cu domnitorul Vlad Țepeș – decât, poate prin prisma a câteva campanii de pedepsire a negustorilor germani din Brașov, duse prin Pasul Bran, împotriva celor care refuzau să i se supună și să plătească dările către scaun rezultate din comerț -, în anul 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker, publica o carte despre povestea contelui Dracula, iar castelul descris de autor seamănă izbitor de mult cu Branul, cu toate că Stoker nu a vizitat niciodată Castelul Bran și nici România. Povestea sa fascinantă a schimbat, însă, radical imaginea României, țara noastră fiind văzută de mulți turiști străini ca fiind patria lui Dracula – un vampir în vârstă de secole, un conte transilvan, stăpân al unui castel ridicat undeva pe vârf de stâncă înaltă, de unde străjuie valea râului șerpuind prin Principatul Transilvaniei – , iar pe Vlad Țepeș ca un soi de ființă feroce care se hrănește cu sânge uman. Ofensatoare sau nu, imaginea a devenit brand de țară, iar atracția pentru turiști – extrem de puternică – nici nu mai poate fi comentată.
Construcție impunătoare și rece, Branul este poziționat strategic pe o stâncă în mijlocul pădurii, și amintește de sălașul contelui Dracula, așa cum l-a zugrăvit vizual regizorul Francis Ford Coppola în celebra ecranizare din anul 1992, Bram Stoker’s Dracula.
În fine, să spunem că valoarea de piață a castelului se situează undeva în jurul a 150 de milioane de euro, fiind clasat de Forbes ca al doilea cel mai scump castel din lume.

Razvan Moceanu – RADOR

Fotografii din arhiva personală, august 2010, august 2017