DOCUMENTAR: Casa Radio, a Radiodifuziunii, a Radiofoniei, sau Palatul Radiodifuziunii – un izvor autentic al actului cultural

  • 28 Noiembrie 2021 10:59
DOCUMENTAR: Casa Radio, a Radiodifuziunii, a Radiofoniei, sau Palatul Radiodifuziunii – un izvor autentic al actului cultural

Sâmbătă, 27 noiembrie, s-au împlinit 69 de ani de la inaugurarea clădirii în care astăzi își are sediul Radiodifuziunea Română, o construcție care, de-a lungul timpului, a fost denumită Casa Radio, Casa Radiodifuziunii, Casa Radiofoniei, sau Palatul Radiodifuziunii.

Clădirea, opera arhitecților Tiberiu Ricci, Leon Garcia, Jean Beral și Mihai Ricci, este construită în stil modernist italian, fiind înconjurată de case vechi aflate pe străzile Temișana și Bertehlot. Aici este Casa Radioului în care își desfășoară activitatea posturile Radio România Actualități, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Antena Satelor, Radio România Internațional, Radio București FM, Radio 3net, Editura Casa Radio, Agenția de presă RADOR. Cele trei corpuri ale clădirii adăpostesc o sală de concerte de circa 10 mii de metri pătrați – Studioul de concerte “Mihail Jora”, construcție finalizată mai târziu, în anul 1961 – , în care orchestrele și corurile Radioului prezintă concerte de înaltă ținută artistică, dar și numeroase studiouri de înregistrare și de emisie, acesta este furnicarul în care sute de oameni trudesc în flux continuu, pentru ca ascultătorii posturilor noastre să primească, la înalte standarde profesionale, cele mai importante știri, cea mai bună muzică, divertisment, teatru radiofonic, emisiuni și dezbateri din cele mai variate și inetersante. În rândurile care urmează, RADOR își propune să reaminească pe scurt istoria sediilor centrale ale radioului public, a bazei materiale a instituției, precum și momente tehnice dificile care au pus la grea încercare comunicarea dintre Radiodifuziune și publicul său.

În anul 1925, la Institutul Electrotehnic al Universității București, care era condus de profesorul Dragomir Hurmuzescu, este construit și dat în folosință primul receptor radiofonic care face posibile primele audiții publice, de două ori pe săptămână, joi și sâmbătă, la ora 21:30.

La 26 martie 1925 se constituie Asociația Prietenilor Radiotelefoniei, din inițiativa Societății Române de Fizică conduse tot de Dragomir Hurmuzescu, asociație ce avea sediul în incinta Institutului Electrotehnic Universitar din Str. Victor Emanuel nr. 16, fosta clădire a Muzeului Literaturii Române din Bd. Dacia.

În data de 15 decembrie 1925 apare Decretul regal de aplicare a „Legii Radiofoniei”, transmis ulterior și Oficiului Internațional de Radiofonie de la Geneva.

La 15 aprilie 1926, este elaborat Proiectul de statut de către Consiliul Superior de control și îndrumare al noii societăți de radiodifuziune.

Pe 4 iulie 1926 apare Decretul Regal de ratificare a „Jurnalului Consiliului de Miniștri“ nr. 2630 pentru aprobarea statutelor și a prospectului de emisiuni ale Societății de Difuziune Radio-Telefonică.

La 28 octombrie 1926 apare Decretul regal nr. 245 prin care se aprobă statutul și prospectul de emisiune a Societății de Difuziune Radiotelefonică din România.

Pe 22 decembrie 1927, în „Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 2915”, apare, la articolul 2, reglementarea privind constituirea Societății de Difuziune Radiotelefonică din România.

În 7 ianuarie 1928 are loc Adunarea generală de constituire a Societății de Difuziune Radiotelefonică din România și este aprobat Statutul de funcționare, constituindu-se primul Consiliu de Administrație al noului serviciu public. Acesta se compune din nouă membri, șase numiți de Guvern și trei de acționari.

Pe 5 martie 1928 are loc prima întâlnire a Consiliului de Administrație, după înregistrarea Societății la tribunal, moment ce marchează începutul funcționării Societății Române de Radiodifuziune, instituție aflată până în 1934 sub controlul Ministerului Comunicațiilor

În data de 19 iunie 1928 este achiziționat imobilul din Str. Fântânii (azi Str. General Berthelot) nr. 60, primul sediu al Societății Române de Radiodifuziune, fostă proprietate a generalului Socec.

Act de vânzare – cumpărare între Frida Rubinstein și Societatea de Difuziune Radiotelefonică, 19 iunie 1928

Clădirea ocupa o suprafață de circa 500 de metri pătrați, pe un teren de aproximativ 200 de metri pătrați.

Prima clădire a SRR, aflată în Str. General Berthelot nr. 60
Holul de la intrarea în primul sediu al SRR
Birou de lucru în primul sediu al SRR
Secretariatul general, 1932 (de la stânga la dreapta): Yvonne Demetriad, Domnica Păun Ghițescu, Lila Teianu
Cabină tehnică de emisie în prima clădire a SRR
Studioul mic de înregistrări în prima clădire a SRR
Studioul mare de înregistrări în prima clădire a SRR

1 noiembrie 1928 este data de naștere a Radio România, la care a  fost realizată prima transmisiune radiofonică a postului Radio București, la ora 17:00, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,4 kW.  S-a auzit „Alo, alo, aici Radio București”. Emisiunea a fost deschisă de profesorul Hurmuzescu în calitate de președinte al Consiliului de Administrație.

Primele studiouri adecvate („săli de audiție”) au fost construite însa în sediul Radioului abia în anul 1930, când, pe 21 martie, are loc prima transmisie a unei opere din studio (“Bărbierul din Sevilla”, de Gioacchino Rossini), iar la 11 februarie 1932, se inaugurează Studioul Mare.

Studioul mic era instalat într-un salon foarte spațios, tapisat complet cu catifea, iar pereții despărțitori au între ei un start de 20 de cm de rumegătură de plută, care să absoarbă orice vibrație produsă în sudio. Podeaua are un strat gros de flanele peste care este așezat un covor de pluș, iar plafonul este și el acoperit cu pluș așezat în falduri. Geamurile erau duble, de cristal, pentru a nu avea vibrații. În studio se află un pian de concert. În spațiul de aici putea încăpea o orchestră de 20 de membri.

În clădire se mai afla un studio mai mic, rezervat doar conferințelor.

Inaugurarea noului studio de concerte al Radioului construit de arhitectul G. M. Cantacuzino și ing. Liviu Ciuley, în prezența M.S. Regelui, miniștrilor, corpului diplomatic – 11 februarie 1932

 

 

Sala de mașini a postului Radio București – 1933

 

La 13 aprilie 1936 emisia se realizează pe două programe: Radio București și Radio România Bod, iar spre toamna acelui an se dădea în funcțiune un cablu radiofonic subteran Bod-București cu o stație de amplificare la Vrăjitori-Câmpina.

S-a continuat îmbogățirea discotecii, aceasta ajungând să dețină, la finalul anului 1936, 3136 de discuri.

Teatru radiofonic – 1937

În anul 1938, în condițiile în care aparatajul de studio se învechise, în cei 10 ani de funcționare, conducerea instituției decide să îl înlocuiască, instalațiile de microfoane și amplificatori find noi în integralitate, de asemenea fiind aduse noi centrale telefonice.

În anul 1940 s-au construit bordeie pentru paza Radioului și s-au înlocuit cablajul emițătorului, firul antenei și stâlpii prizei de pământ. A fost achiziționat, pentru imprimare pe discuri, un al doilea aparataj de înregistrare, cu 2 platane și toate anexele necesare.

Recuzita teatrului radiofonic – 1939

 La 24 august 1944, clădirea veche a Radiodifuziunii din Strada General Berthelot nr. 60, aflată lângă actualul sediu al instituției, aproximativ în zona în care funcționează astăzi Liceul de Artă „Nicolae Tonitza”, este distrusă de bombardamente, determinând cele mai dramatice momente din întreaga existență a instituției. Cu o zi înainte, Vasile Ionescu, director general al Radioului (5 septembrie 1940–15 februarie 1945), împreună cu ing. Alexandru Lohan, înregistrează pe disc la Palatul regal Proclamația către țară a Regelui Mihai I, difuzată pe post în aceeași seară la ora 22.25, după ce Mihai Zirra, crainicul de serviciu și viitorul mare regizor al Teatrului radiofonic, anunțase pe post, în mai multe rânduri: „Peste puțin timp vom da un comunicat important pentru țară.”

Mihai Zirra – crainic și regizor la Teatrul radiofonic

A fost apoi momentul de entuziasm al populației, al Armatei, care a trecut de partea forțelor democratice.

În dimineața zilei de 24 august, la ora 5.30, au început bombardamentele germane, care au distrus inclusiv partea din Palatul Regal în care a fost arestat mareșalul Antonescu.

Tot în acea zi, începând cu ora 8.30, clădirea Radioului a fost bombardată în mai multe rânduri, ultima dată la ora 16.20, când emisia s-a întrerupt, s-a distrus complet întreg sediul și odată cu el și studiourile, angajați ai Radioului și soldați care păzeau instituția pierzându-și viața sau suferind răni grave în clădirea din Strada General Berthelot nr. 60.

Au murit atunci Bonifaciu Cristofici, șeful postului „Carpați”, Alfred Pogoni, controlor muzical, Paul Ciocârlan, discotecar și P. Georgescu, telefonist șef. Răniții Valentin Bude, controlor tehnic al emisiunii, Rodica Gologan, controlor general al programelor, Ștefan Ceroiu, șef serviciu tracțiuni și N. Căbașu, portar, au fost spitalizați. Pierderile gărzii militare a Radiodifuziunii s-au ridicat la 11 morți și 7 răniți.

Directorul general Vasile Ionescu, trece Carpații, în încercarea de a duce mai departe informarea și orientarea opiniei publice românești și străine asupra actului de la 23 august, prin posturile Radio România Bod, Dacia România, Bucegi și Piatra. Nu înainte de a merge la fostul sediu al Societății de Radiodifuziune, care rămăsese doar o movilă de moloz fumegând, unde a luat măsurile de scoatere a răniților și morților de sub dărâmături și transportarea răniților la spitale și de stingere a incendiului ce începuse să ia proporții.

Directorul Vasile Ionescu; foto din Arhiva Radio

Pagubele erau nu doar umane, în urma bombardamentelor fiind distruse întreaga aparatură, o parte din arhivă, instrumentele muzicale, o parte din colecția de discuri cu muzică, o parte dintre discurile pe care erau înregistrate, începând din anii ’30, unele emisiuni transmise în direct, considerate ca importante de arhivat, discurile cu zgomote și efecte precum și recuzita teatrului radiofonic, difuzat atunci în direct din studio, și altele.

Cu una din mașinile disponibile ale instituției, care nu fusese distrusă complet de bombardamente, Vasile Ionescu a plecat în seara de 24 august 1944, ora 19.30, spre zona de dispersare a Radiodifuziunii, aflată pe Valea Timișului și în împrejurimile Brașovului.

În aceeași zi de 24 august 1944, locațiile posturilor Societății Române de Radiodifuziune au fost atacate concomitent de armatele germane: postul de la Bod a fost asediat timp de 7 ore de un detașament de 120 de persoane, în timp ce postul de la Băneasa a fost cucerit de germani, la ora 11.00 și avea să fie eliberat abia pe 29 august.

Radio România și-a reluat transmisia din studiourile de ajutor din zona Bod – Brașov până la 28 august, când un atac de 20 de avioane, care au aruncat 70 de tone de bombe, a scos din funcțiune postul, însă emisia a continuat prin punerea în funcțiune a posturilor pe unde scurte Bucegi (Sinaia – vila generalului Gh. Rasoviceanu), Carpați (Palatul Regal Peleș) și Piatra (în spatele vilei lui Antonescu de la Predeal). Cele trei posturi pe unde scurte vor funcționa până în data de 31 august, când sunt repuse în funcțiune posturile Radio București I și II.

Postul Radio Romania Bod in constructie, 1933; foto din Arhiva Radio

Radio România și-a continuat activitatea din studiourile improvizate la etajul al II-lea al Liceului „Sfântul Sava”, aflat pe Strada General Berthelot  nr. 41, mutarea realizându-se la puțin timp după încetarea luptelor din București dintre trupele române și cele germane (24–27 august).

La 31 august 1944, la ora 13.00, Radio București I și II sunt repuse în funcțiune. Pentru continuarea emisiei s-a rechiziționat imobilul din Str. Berthelot nr. 41 (imobilul Ilieș), pe care s-a plătit o chirie anuală de 5 milioane lei. Pentru studiouri și pentru serviciul tehnic, chiria pentru încăperile de la etajul II al imobilului Colegiului Sf. Sava era de 9.000.000 lei anual, iar lucrările pentru instalații, pentru stdioul mare, sala de concert și cabina pentru crainici de aici, au costat circa 4,5 milioane lei, lucrările fiind încheiate în iunie 1945. De asemenea, pentru scurt timp a fost închiriat un apartament cu șase camere pe Strada Știrbei Vodă nr. 108 și au fost realizate cabine pentru conferențiarii Radioului, la Ateneul Român.

Deoarece studiourile au fost distruse, până la amenajarea altora, programele au fost realizate din muzică imprimată pe discuri și radiojurnale. Singurele emisiuni speciale rămân Ora Armatei și Ora Ardealului

În condițiile dificultăților enorme, cu eforturi semnificative, umane și materiale, Radio România a continuat să funcționeze la parametri normali, nu numai sub aspect informativ, ci și al emisiunilor de comentarii și cronici.

În clădirea Liceului Sfântul Sava, s-au amenajat un studio pentru orchestra simfonică, un studio pentru soliști și orchestre mici și chiar un studio pentru teatrul radiofonic, cu toate că izolarea lor fonică față de alte încăperi ale liceului lăsa de dorit. În timpul cursurilor liceului, la fiecare oră, când elevii ieșeau în curte pentru recreație, lucrul în studiouri trebuia oprit. Astfel că pentru fiecare 50 de minute de lucru erau prevăzute, automat, cele 10 minute de pauză a elevilor.

Pe de altă parte, pentru teatrul radiofonic, timpul în care se putea dispune de orele libere ale actorilor era și mai limitat, oamenii având fiecare implicare în alte repetiții la teatre.

Chiar în aceste condiții, la sfârșitul anului 1944 se înființează Orchestra de Cameră a Radiodifuziunii, iar emisiunile de teatru radiofonic au fost reluate la 10 ianuarie 1945, cu piesa “Destin” de Mihai Tican-Rumano, urmată de un scenariu al aceluiași autor, în 20 februarie 1945 – “O răpire romantică” și,  la 27 martie 1945, de “Asmodée”, de François Mauriac.

Aceasta a fost Casa Radiodifuziunii până în anul 1946, până la construirea noului sediu, pe vechiul amplasament din Strada General Berthelot nr. 60, planurile fiind aprobate din timpul administrației Vasile Ionescu, sediu care avea să fie inaugurat la 28 octombrie 1946 și dat în folosință parțial în 1947, când au fost puse în funcțiune studiourile A și B din clădirea Radiodifuziunii. De asemenea studiourile au fost utilate cu magnetofoane.

Tot în 1947, începe studiul pentru construirea unei noi Case a Radiodifuziunii și pentru planul construirii de emițători naționali și regionali care să asigure audiența programelor în întreaga țară, iar în 1948 se încep formalitățile pentru realizarea acestui plan.

Inițial, planul prevedea construcția unei clădiri cu 10 etaje și circa 38.800 de metri pătrați suprafață desfășuarată, pe un teren care aparținea Radiodifuziunii de la intersecția Șoselei Kisseleff cu Bd. Mareșal Constantin Prezan, în apropierea Arcului de Triumf, teren care fusese primit la schimb de Radiodifuziune pentru actualul imobil și teren al Casei Filipescu-Cesianu din Calea Victoriei colț cu Strada Sevastopol. Puțină lume știe că boierul Constantin Cesianu, care murea în 1914, a lăsat urmașilor săi acest imobil în care continuă să locuiască până în 1935, când băiatul său, Constantin Dinu Cesianu, fiind ministru plenipotențiar la Paris, deci stând mai mult în afara țării, decide să vândă imobilul Societății Române de Radiodifuziune (SRR), astfel încât în perioada 1935-1940 proprietar al acestui imobil a fost SRR. În 1940, Societatea face un schimb de teren: Primăria Capitalei cedează Radioului un teren pe Bulevardul Kiseleff, primind în schimb acest teren și imobilul aferent.

Revenint la proiectul inițial, Casa Radiodifuziunii din Kisseleff trebuia să aibă 7 posturi de radioemisiune, 30 de studiouri, 20 de cabine pentru crainici și putea asigura difuzarea simultană a cinci programe radiofonice timp de 20 de ore zilnic. Acest proiect îndrăzneț avea să fie însă abandonat.

În anul 1949, începe proiectarea și construcția unui nou sediu al Radiodifuziunii, după o concepție a arhitecților Tiberiu Ricci, Mihai Ricci, Leon Garcia și Jean Beral, și după alte planuri mai vechi, în Strada Berthelot.

Casa Radiofoniei era, inițial, un proiect tipic al unei arhitecturi funcționaliste, cosmopolite, însă concepția inițială a fost revizuită, în urma criticilor Comisiei de Avizare, în ideea folosirii unei arhitecturi mai clasice.

Casa Radiofoniei era destinată găzduirii tuturor serviciilor administrative, tehnice și de exploatare ale Comitetului de Radio și se prevedea că, într-un viitor apropiat, proiectul va putea fi completat pentru a satisface și nevoile televiziunii, în faza ei experimentală.
Așadar în vara anului 1949, aici se turnau, deja, o bună parte din fundații, iar în decembrie 1949, cadrele de beton armat ale uneia dintre aripile complexului erau gata ridicate pe înălțimea celor 6 etaje.

Desigur, amplasamentul construcției a fost dictat, în primul rând, de existența clădirii vechi a Radiodifuziunii, însă în calcul s-au luat și particularitățile tehnice specifice ale radiofoniei, una dintre provocări fiind încadrarea între vechi străzi, într-o suprafață de teren relativ restrânsă, cu multe case și un traseu sinuos pentru organizarea arhitectonică a unei clădiri de o asemenea anvergură.

Clădirea Radiodifuziunii aflată în construcție

De aceea, axul principal al clădirii a fost trasat pe bisectoarea unghiului format de străzile Temișana și Berthelot, iar dificultatea unghiului ascuțit format de cele două străzi adiacente a fost soluționată prin arcuirea fațadei principale, care formează astfel unghiuri de 90 de grade cu fațadele laterale.

Cum aminteam, colectivul de proiectanți ai Casei Radiodifuziunii a trebuit să rezolve toate funcțiunile tehnice ale clădirii, prin care să se realizeze condiții optime pentru elaborarea, coordonarea și transmisia programelor. Astfel, s-a ales opțiunea cu trei corpuri de clădire, de înălțimi diferite, iar suprafața de teren relativ modestă a impus extinderea funcțiunilor pe înălțime, cu un corp central de 11 etaje, dominat de o colonadă ce formează un coronament al clădirii.

Clădirea nouă a Radiodifuziunii – 1952

Întreg complexul avea proiectat, în afara încăperilor tehnice și a birourilor, un mare Studio de Concerte, care avea să fie finalizat mai târziu.

Fațadele corpurilor ce adăpostesc serviciile tehnice și administrative sunt simple, cu un soclu înalt ce înglobează parterul și cu o cornișă proporționată, menită să sublinieze înălțimea volumelor, cu o interpretare ce corespundea, desigur, epocii.

Proiectanții Casei Radio au tratat marile fațade laterale cu volume mari, de sine stătătoare, în care golurile sunt accentuate, din loc în loc, cu balcoane și balustrade, un element împrumutat din arhitectura sovietică a lui Ivan Vladislavovici Joltovschi.

Aripile de pe aliniamentul trotuarelor au 26 m până la acoperiș, ele flancând simetric volumul central mai înalt – de 42 m – , care are o formă prelungă, îngustă și curbată, fiind așezat de-a curmezișul pe direcțiile ușor înclinate una față de alta ale celor două străzi. Pe acest fundal dominant apărea, mai târziu, mult mai scundă, de o curbură inversă, masa arhitectonică fără ferestre a marelui studio construit mai târziu, cu zidurile oarbe ale foaierelor cu porticul de acces al publicului la concerte, care iese în evidență. Înălțimile diferite ale acestor grupuri formează un crescendo plăcut ochiului și se termină cu o colonadă sveltă ce înconjoară – deja fostul – restaurant de la ultimul etaj.

Controlul General Tehnic, anii ’60

 

Tehnicianul Iancu Mihăilescu în studio – anii ‘60
Centrala de ceasuri – anii ‘60

În proiectul arhitecților a fost prevăzută, în fața intrării viitorului studio de concerte, o piațetă, din colțurile căreia urmau să pornească două artere noi, care să asigure vederea edificiului de departe, una dinspre Gara de Nord, celaltă dinspre Academia militară – o componentă a proiectului care avea să fie abandonată ulterior.

La 27 noiembrie 1952, se dă în folosință actualul sediu al instituției, din Strada General Berthelot nr. 60 – 64.

Sediul Radiodifuziunii astăzi

În noul sediu s-au proiectat de la început cele două studiouri de teatru, de la parter, care poartă astăzi numele „Mihai Zirra” și „George Constantin”, date în folosință în 1953.

Pe baza datelor statistice ale Radiodifuziunii și a altor date colectate de la radiodifuziuni europene, s-a ajuns la un minim necesar de încăperi pentru funcționarea noi Case a Radiodifuziunii. Iată însă care erau încăperile din sediul Radiodifuziunii, cu volumele aferente:

10 studiouri muzicale, din care

– 1 studio de 10.000 metri cubi

– 1 studio de 2675 metri cubi

– 1 studio de 1930 metri cubi

– 1 studio de 1715 metri cubi

– 2 studiouri de 1000 de metri cubi

– 2 studiouri de 550 de metri cubi

– 2 studiouri de 120 metri cubi.

2 grupuri de studiouri pentru teatru, primul cu:

– 1 studio de 1340 metri cubi

– 1 studio de 550 metri cubi

– 1 studio cu 300 de metri cubi

– 1 studio de 265 de metri cubi (surd)

al doilea cu:

– 1 studio de 1950 metri cubi

– 1 studio de 540 de metri cubi

– 1 studio de 210 metri cubi.

De asemenea existau 14 studiouri de vorbă pentru înregistrare și emisiei și 21 de camere pentru servicii tehnice anexe – înregistrări, fonomontaj, reverberație artificială, etc.

Studiourile și cabinele din acest sediu aveau un volum total de circa 10 ori mai mare decât cele trei studiouri cu trei cabine „de vorbă” din clădirea veche a Radiodifuziunii.

În tratarea acustică a stdiourilor au fost aplicate soluțiile bazate exclusiv pe materiale indigene, ieftine și ușor de procurat.

Toate studiourile au beneficiat, datorită instalațiilor speciale de ecou, de posibilitatea varierii reverberației.

Noua instalație electroacustică a Casei Radio a fost concepută pe baza descentralizării, care, în afara aparatajului de exploatare și întreținere, prezintă un control sporit al lanțului de emisie.

Capacitatea de producție a Casei Radiodifuziunii permitea elaborarea și înregistrarea simultană a 18 programe vorbite, a 8 programe muzicale și a 3 programe teatrale, plus înregistrarea simultană a 10 programe care pouteau veni și din exterior.

Din anul 1953, folosirea studiourilor de la Liceul Sfântul Sava a încetat.

La construcția care începuse în 1949, lucrările au continuat până în anul 1955, iar ansamblul de clădiri a fost terminat în anul 1961, ultima fiind dată în folosință Sala de Concerte – Studioul de concerte “Mihail Jora”, la care lucrările au început în anul 1959 – , marți, 12 septembrie 1961, cu ocazia celei de-a doua ediții a Festivalului Internațional „George Enescu”.

Gică Petrescu și Orchestra de estradă a „Comitetului radio”, condusă de Sile Dinicu – repetiții în studioul radio

Trebuie spus că, față de capacitatea limitată a studiourilor pentru înregistrare și transmisiuni, așa cum reieșea la nivelul anului 1949, se simțea nevoia unei săli vaste, potrivită în special muzicii simfonice și corale interpretate de orchestre ample și de coruri, proiectanții prevăzând, în acest sens, construcția marelui studio de concerte cu 1.000 de locuri.
Ansamblul acestei săli, cu foaierele și anexele sale, cuprinde o plastică mai pronunțată în fațadă, intrarea publicului fiind realizată printr-un portic monumental, sprijinit pe pile cu antablamentul decroșat la fiecare pilastru și decorat cu statui la partea superioară, iar capitelele sunt inspirate după cele de la Hurezi. Ușile de acces au bogate decorațiuni în alamă, iar fațadele laterale ale foaierelor sub aceeași înălțime de cornișă au o arhitectură mai plată, pentru ca interesul privitorilor să se oprească pe motivul central al intrării.

Foaierele sunt legate de complexul administrativ prin două articulații, care marchează în același timp ieșirile laterale.

Desigur că forma terenului disponibil a dictat modul de amplasare a sălii, împărțirea încăperilor anexe și a degajamentelor pentru circulația personalului artistic și tehnic, în legătură cu celelalte corpuri de clădire.

Regizorul Dan Puican în Studioul T1 („Mihai Zirra”) al Radiodifuziunii. Fotografii din vol. Dan Puican – „Radioul este viața mea” de Annie Muscă

O atenție aparte a fost acordată acusticii, proiectată după ultimele descoperiri ale acelor vremuri, nu doar în ceea ce privește difuzarea sunetelor muzicale ci și în privința recepției optime a acestora, prin măsuri de izolare fonică a construcției, care să nu permită pătrunderea zgomotelor din exterior.

Sala, având formă trapezoidală, se îngustează către podium, iar pereții laterali nefiind paraleli, evită efectele de amplificare. Pereții sunt, pe toată înălțimea sălii, acoperiți cu panouri din lemn, exotic de avodire, de esență africană, cu ancadramente de stejar și paltin masiv. Forma tăbliilor a fost condiționată de acustică, ele fiind inegale ca mărime, contur și grosime și dispuse alternativ, pentru reflectarea unei cât mai extinse game de frecvențe a vibrațiilor, de la sunete foarte grave până la cele mai acute.

Tavanul noului studio a fost realizat din piese prefabricate din ipsos, lipsite de vibrații proprii.

Studio, anii ‘80

Orga, acționată electric, cea mai mare din toate studiourile de radio din Europa, la acel moment, a fost executată în Cehoslovacia, în anul 1960, după un proiect realizat în țară, ea constituind, prin numeroasele-i tuburi de dimensiuni și culori diferite, un adevărat decor, care atrage privirile spectatorilor.

Studioul 6, 1990

 

În proiectul realizat de către arhitecți, pupitrul de comandă al orgii și pianele orchestrei, puteau fi coborâte la subsol, cu ajutorul unei trape ascensor, și urcate, din nou, când programul concertelor o cerea.

Foaierele au fost concepute cu elemente decorative simple, efectele iluminatului general cu surse directe și altele ascunse în scafe, fiind proiectate într-un sistem odihnitor pentru ochi.

Corul de Copii Radio în 1991, alături de regretata Eugenia Văcărescu Necula (Foaierul salii Radiodifuziunii)

Studioul “Mihail Jora” este cea mai mare sală de concerte simfonice și corale din România, cea mai bună din punctul de vedere al acusticii (sunt condiții egale de audiție în oricare din cele aproape 1.000 de locuri) și singura care oferă posibilitatea de a realiza înregistrări digitale în direct.

În anul 2000, la 31 mai, a avut loc inaugurarea noului sediu al Agenției RADOR, iar la 1 februarie 2001, a fost inaugurată Camera știrilor, echipată cu cel mai performant nivel tehnologic al momentului, cu un sistem computerizat care asigură permanenta conectare la multitudinea de fluxuri informaționale, selectarea rapidă a știrilor și accesarea în timp real a tuturor informațiilor care sunt stocate în memoria serverului. Totodată a fost asigurat accesul departamentelor către informațiile necesare desfășurării activității lor, prin rețeaua internă de calculatoare.

Inaugurarea noului sediu al Agenției RADOR – mai 2000

La 16 martie 2010, cea mai mare orgă din România, a Sălii de concerte „Mihail Jora” a Radiodifuziunii, a fost reabilitată, după 50 de ani de funcționare, și a fost inaugurată cu un recital extraordinar susținut de Jennifer Bate (Marea Britanie), una dintre cele mai cunoscute și apreciate organiste din întreaga lume. Cele peste 7.000 de tuburi și 80 de registre recomandă orga Sălii de concerte „Mihail Jora” pentru o poziție în clasamentul celor mai mari astfel de instrumente din Europa, fiind, în mod cert, cea mai mare din România.

Florian Pittis in studioul Radio 3Net

Tags

Alte Noutati

LIVE
Meteo Chișinău
-1,47
Cer fragmentat
Umiditate:76 %
Vint:0,45 m/s
Tue
-3
Wed
-1
Thu
-2
Fri
2
Sat
0

Curs oficial BNM 29 Noiembrie 2021

MDL RATĂ TREND
EUR 20.0067 0.1206
USD 17.7357 0.0096
RON 4.0421 0.0244
UAH 0.6543 -0.0016
RUB 0.2348 -0.0026
Arhivă Radio Chișinău