DOCUMENTAR | 140 de ani de la nașterea criticului, istoricului literar și prozatorului Eugen Lovinescu
-
31 Octombrie 2021 11:10
Criticul, istoricul literar și prozatorul Eugen Lovinescu s-a născut la 31 octombrie 1881, la Fălticeni, județul Suceava fiind al patrulea din cei șapte copii ai profesorului de istorie Vasile T. Lovinescu (pe numele adevărat Teodorescu), potrivit ''Dicționarului General al Literaturii Române'' (Ed. Univers Enciclopedic, București, 2005), informează Agerpres.
A urmat școala gimnazială ''Alecu Donici'' din localitatea natală (1892-1896), unde tatăl său era director și unde a fost coleg cu Mihail Sadoveanu. A urmat cursurile liceale la Iași (1896-1899), avându-i ca profesori pe Aron Densușianu, J.B. Hétrat, Simion Mehedinți, M. Pompiliu, potrivit ''Dicționarului de literatură română'' (Editura Univers, București, 1979).
În 1899, s-a înscris la Facultatea de Litere din Iași, transferându-se, la scurt timp, la Facultatea de Litere și Filosofie din București, secția de limbi clasice, pe care a absolvit-o în 1903, cu licența ''O chestiune de sintaxă latină''. Aici a audiat cursurile lui Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Ovid Densușianu și Nicolae Iorga. I-a avut printre colegi pe Panait Cerna, Ion Petrovici, D. Caracostea.
A debutat în 1904 în suplimentul literar al ziarului "Adevărul", făcându-se apoi cunoscut prin foiletoanele publicate în "Epoca" (1904-1906) - adunate ulterior în volumul "Pași pe nisip" (I-II, 1906).
În 1906, a plecat în Franța, la Sorbona, pentru doctorat în litere, pe care l-a obținut în 1909, cu teza ''Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire'' și teza complementară ''Les Voyageurs français en Grece au XIX-e siecle'', ambele publicate în 1909, una prefațată de Emile Faguet, cealaltă de Gustave Fougeres.
Reîntors în țară, în octombrie 1910, a predat la mai multe licee bucureștene - ''Matei Basarab'', ''Spiru Haret'', iar din 1928, la ''Mihai Viteazul'', de unde în 1938 s-a pensionat din motive de sănătate. Docent la Facultatea de Litere din București, a ținut aici un discurs despre Costache Negruzzi.
În anii Primului Război Mondial a scris numeroase articole politice, apărute în Flacăra", "Lectura pentru toți", "Naționalul", "Românul", grupate apoi în volumele "Pagini de război" (1918) și "În cumpăna vremii" (1919). A editat magazinul ilustrat "Lectura pentru toți" (1918-1920) și revista ce avea să impună o nouă direcție în literatura postbelică - "Sburătorul" (1919-1922; serie nouă, 1926-1927), patronând, până la sfârșitul vieții, și cenaclul cu același nume.
De-a lungul timpului a colaborat la diverse publicații ale vremii: ''Convorbiri critice'', ''Viața românească'', ''Convorbiri literare'', ''Falanga'', ''Viitorul'', ''Cele trei Crișuri'', ''Noua revistă română'', ''Românul'' (Arad), ''Flacăra'', ''Rampa'', ''Adevărul'', ''Naționalul'', ''Adevărul literar și artistic'', ''Mișcarea literară'', ''Cuvântul liber'', ''Săptămâna muncii intelectuale și artistice'', ''Revista Fundațiilor Regale'', ''Capitala'', ''Vremea'', ''Viața'', ''Timpul'', ''Kalende'', ș.a, potrivit ''Dicționarului General al Literaturii Române'' (Ed. Univers Enciclopedic, București, 2005).
Criticul Eugen Lovinescu și-a sistematizat ideile în foiletoanele apărute în "Sburătorul", fixând o nouă doctrină, pe care a numit-o "modernism", teorie expusă în prima și cea mai controversată lucrare a sa de sinteză: "Istoria civilizației române moderne" (I-III, 1924-1925). O altă sinteză este "Istoria literaturii române contemporane" (I-VI, 1926-1929), în care a formulat o nouă teorie - "Mutația valorilor estetice" (în volumul VI). Autorii și portretele critice din "Critice", precum și din "Istoria civilizației române moderne" și "Istoria literaturii române contemporane" sunt reluate și îmbogățite, sub latura morală, în "Memorii" (I-III, 1930-1937) și "Aqua Forte" (1941).
A scris peste 60 de volume de critică, istoriografie literară, proză, traduceri. Ca istoric literar, a lăsat multe lucrări de valoare, pe lângă monografiile "Gr. Alexandrescu" (1910), "C. Negruzzi" (1913), "Gh. Asachi" (1921), cele mai importante fiind: "Titu Maiorescu" (I-II, 1940), "Petre Carp" (1941), "Titu Maiorescu și posteritatea lui critică" (1943), "Titu Maiorescu și contemporanii lui" (I-II, apărute postum, în 1943-1944), precum și "Antologia ideologiei junimiste" (1942). A mai scris și două romane despre Mihai Eminescu ("Mite", 1934; "Bălăuca", 1935), nuvele, scenete, fantezii, romane reluate sub diferite titluri ("Aripa morții", "Comedia dragostei", "Lulu", "Viață dublă"), teatru (drama în trei acte "De peste prag", 1906), traduceri din operele lui Homer, Tacit, Vergiliu.
A murit la 16 iulie 1943, la București. La 10 septembrie 1991 a devenit membru titular post-mortem al Academiei Române.
