La 4 martie 1917 abdica țarul Nicolae al II-lea. La sfârșitul lui februarie, autoritățile țariste reprimaseră revolta populației din capitală. Protestele s-au transformat în Revoluția Rusă. În așteptarea alegerilor pentru Adunarea Constituantă, țara este condusă de Guvernul Provizoriu Kerenski. Iar în octombrie are loc lovitura de stat a bolșevicilor lui Lenin.

Natalia Mujennikova, directorul Centrului Cultural Rus din România, explică:

„Țarul a fost pe front în februarie, când au început niște mișcări ale populației. Primea de la consilierii lui niște telegrame în fiecare zi: stați liniștit, că totul e în regulă, da, sunt niște revolte, dar sunt așa de puține, oamenii de liniștesc. Când era pe front și-a trimis familia și soția la câțiva kilometri distanță de Petrograd. Nici chiar soția lui nu a fost deloc informată despre ce se întâmpla la Petrograd. Ce vor oamenii? Ea nu-i înțelegea. Când îi scria lui Nicolae pe front îi spunea: dragul meu, totul este bine, totul merge așa cum trebuie. Era în jurul lor - nu pot să spun o minciună totală - dar totuși erau mințiți, oamenii nu le spuneau toate lucrurile așa cum stăteau în țară. Asta e și vina țarului, pentru că un om care conduce trebuie să aibă punctul lui de vedere propriu, să aibă o previziune, un simț politic, cum se fac lucrurile și ce se întâmplă în țară. El, din păcate, nu a avut”.

Începând, însă, de pe 27 februarie, garnizoana din Petrograd, unde fusese încartiruit un număr-record de soldați, a refuzat să mai tragă în civili. Sediul guvernului și al Ohranei - poliția secretă - au fost devastate. Membrii Dumei, presați de protestatari, desemnează un Guvern Provizoriu, cu misiunea de a organiza alegeri pentru Adunarea Constituantă și crearea unui regim reprezentativ.

„Cu excepția extremei-drepte, care reprezentaseră până atunci poate principala armătură militantă a regimului, clasa politică rusă în ansamblu, plecând de la constituțional-democrații lui Miliucov și ajungând la bolșevicii lui Lenin, toți susțineau ideea abdicării țarului, iar lucrurile începeau să fie împărțite când se discuta de forma de guvernământ care avea să urmeze după abdicarea țarului Nicolae al II -lea. Unii se pronunțau pentru preluarea tronului de către fratele acestuia, iar alții pentru declararea unei republici parlamentare”, spune istoricul Cosmin Popa.

Ca să împiedice radicalizarea Revoluției și, mai ales, ca să se asigure că Rusia își va respecta angajamentele față de Aliații din Antanta, țarul a fost de acord, la 2 martie, să abdice în favoarea fratelui său, Mihail. Acesta refuză, însă, Coroana declarând că o va accepta numai dacă îi va fi oferită de viitoarea Adunare Constituantă.

În Rusia, Revoluția a creat două centre ale noii puteri, nu unul. Fostul parlament țarist, Duma, a alcătuit un Guvern Provizoriu în frunte cu bătrânul prinț Lvov, influențabil și pasiv. Partea activă a Rusiei revoluționare a fost Sovietul din Petrograd.

În ciuda propagandei sovietice ulterioare, Sovietul nu era un organism reprezentativ. Cei trei mii de membri erau într-adevăr reprezentanții muncitorilor și soldaților, dar orice umil atelier avea același număr de voturi ca și marile uzine, iar reprezentanții soldaților - 2000 - au depășit anormal celor civili. În plus, țăranii, imensa majoritate a poporului rus, nu erau practic reprezentați. Mai mult, Comitetul Executiv al Sovietului nu a fost ales, ci fiecare partid socialist și-a desemnat trei membri. Aceste limitări succesive au sporit exponențial influența bolșevicilor, radicali cu puțin simpatizanți printre muncitori și deloc printre soldați.

Guvernului Provizoriu se sprijinea pe grupările proeuropene, conservatoare, liberale și social-democrate din fosta Dumă. Legaliste și ezitante, aceste grupări au încercat să capete legitimitate raportându-se la Soviet ca la o adunare a poporului. Comitetul Executiv al Sovietului a început să acționeze peste capul Guvernului Provizoriu. S-au format Soviete în întreaga Rusie. Inițial, singurul membru comun și în Guvernul Provizoriu, și în Sovietul din Capitală a fost ministrul de Justiție, Aleksander Kerenski.

Un spion în Guvernul Provizoriu

„Kerensky a avut funcții mici atunci, dar avea un talent de orator, de analist politic, cum e în prezent, dar la noi acum toată lumea la știe foarete bine că el era plătit, pur și simplu era un spion”, spune Natalia Mujennikova, de la Centrul Cultural Rus.

Istorici ruși acreditează ideea că nu numai Germania inamică era interesată de slăbirea Rusiei, ci și Marea Britanie care nu voia să-și împartă influența în zona Mării Negre și a strâmtorilor cu Petrogradul. Dar spre deosebire de Lenin, unde documentele certifică finanțarea germană, în cazul lui Kerenski, acestea întârzie să apară.

Toată lumea este însă de acord că singurele decizii comune ale Guvernului Provizoriu și ale adunării numite Soviet au distrus practic coloana vertebrală a Rusiei țariste.

„Sigur că da. Ăsta era decretul numărul 2, pentru că toată administrația țaristă, probabil știți că era construit întreg guvernul pe gubernii, și toți acei guvernatori au fost dați afară. O gubernie de câteva milioane de locuitori era condusă de un comitet al muncitorilor, agricultorilor și așa mai departe. Nici nu ne vine acum sa credem, dar așa a fost. Nu a existat armată. Nimeni nu era instruit să facă ordine. Nici poliția nu intervenea. În administrația locală lipseau oamenii care știu să conducă. Era dezordine și la nivel local”, povestește Natalia Mujennikova.

Lenin a ajuns la Petrograd abia în aprilie și chiar în gara Finlandia a ținut un discurs atât de radical, încât și-a șocat chiar și colegii bolșevici.

„Începând cu venirea lui Lenin, revoluția proletară nu devenea doar posibilă, ci obligatorie. Impactul tezelor din aprilie a fost fantastic generând o discuție extrem de intensă în partid, pentru că foarte mulți dintre tovarășii săi...toți vedeau aceste teze o aventură capabilă să ducă partidul bolșevic la pieire. Ce face lenin - accelerează practic istoria prin acest discurs și aplică în literă și spirit ceea ce scrisese înainte în "Statul și Revoluția", formulând într-o manieră aproape catehetică principiile de organizare ale partidului de clasă, partidul comunist”, explică istoricul Cosmin Popa.

Foarte mulți bani

Propaganda bolșevică se accelerează. Nu era vorba despre extraordinara energie a liderului bolșevic, ci și de bani, de foarte mulți bani.

„Bolșevicii, de fapt, nu aveau influență în Rusia de atunci. Cea mai mare influență au avut menșevicii și era Partidul Progresist, și era Partidul de Cadeți, un fel de militari. Astea erau cele mai puternice partide. Imediat când a venit Lenin în Rusia din exilul lui, sunt mulți bani. Se produc ziarele, se distribuie fluturașele peste tot și chemau la revoltă pur și simplu, adică oamenii au fost chemați. Acțiuni de instigare?  Da. Ca să printez un ziar sau un fluturaș, chiar si atunci aveau nevoie de bani”, arată directorul Centrului Cultural Rus.

În iunie, Guvernul Provizoriu decide o ofensivă puternică în Galiția, sperând se refacă printr-o victorie moralul trupelor. Dar propaganda subtilă din „Pravda" - de tipul „cine are de câștigat?": burghezia sau „de ce să nu mă întorc acasă dacă viața o să fie mai bună?" - începea să își facă efectul. Ofensiva militară eșuează.

Probabil că finanțarea bolșevicilor a fost cea mai bună investiție a Berlinului contra Antantei în Primul Război Mondial. Fostul ministru german de externe, Richard Kuhlmann, avea să declare într-un memoriu din decembrie 1917:

„Rusia părea veriga cea mai slabă din lanțul inamic. Sarcina noastră era deci să slăbim, și să îndepărtăm această verigă. Iată scopul activităților subversive pe care le-am dirijat în spatele frontului - în primul rând încurajarea tendințelor separatise și sprijinirea bolșevicilor. Fără fondurile pe care le-au primit de la noi în permanență, pe diferite canale și sub diverse acoperiri, bolșevicii nu și-ar fi putut publica principalul lor jurnal, Pravda, nu ar fi putut desfășura o propagandă energică și nu și-ar fi extins considerabil baza de sprijin, inițial atât de limitată".

Lenin fuge mascat

În iulie, folosindu-se de pesimismul general, bolșevicii instigă la revoltă. Guvernul Provizoriu, informat, se pare, despre stipendiile nemțești, arestează 28 de bolșevici. Lenin fuge în Finlanda, dar se reîntoarce, exact la timp ca să țină un discurs demonstranților care se îndreptau spre sediul Sovietului. Colegii săi, Kamenev, Troțki și Zinoviev - preluaseră deja controlul asupra acestuia. Anunțaseră că toată puterea trebuie să revină Sovietului, iar social-democrații moderați, adică menșevicii, și socialiștii, pur și simplu au părăsit ședința lăsând cale liberă bolșevicilor. Dar Petrogradul este ocupat de trupe loiale Guvernului Provizoriu. Acesta emite un ordin ca Lenin și colegii lui să fie arestați pentru „înaltă trădare și organizare a unei rebeliuni armate".

Cosmin Popa, istoric: „Asta a dat prilegiul celui de-al doilea mini-exil al lui Lenin în Finlanda, care a fugit într-un mod rușinos peste graniță, mascat, purtând mustață și barbă lungă și - pentru că istoria este ironică, trebuie să vă spun că cel care a instrumentat dosarul penal pe numele lui Lenin în vara lui 1917 este nimeni altul decât vitorul ministru de externe al Rusiei și procuror general Vîșinski”.

Prințul Lvov este în sfârșit înlocuit de la șefia Guvernului. Mult mai energicul său ministru de Justiție, Aleksander Kerenski, devine premier. Avocat și fost membru al Dumei, el își câștigase reputația apărând diverși radicali în procesele intentate de statul țarist. Kerenski s-a dovedit însă ezitant în momente critice:

„Kerensky a fost întotdeauna prizonierul propriilor dileme. De aici și maniera timorată în care a acționat în toată perioada - februarie - oct 1917,  în care încercând să ocupe o poziție de mijloc, a sfârșit prin a fi puternic contestat de la dreapta și urât realmente de la stânga”, spune istoricul Cosmin Popa.

Un prim eșec a fost relația cu generalul Kornilov, cel care tocmai reprimase puciul bolșevic din vară. Dar temându-se că acesta se va transforma într-un Napoleon al Revoluției Ruse, adică în șeful unui regim militar, Kerenski l-a îndepărtat pe Kornilov din funcție, ceea ce i-a ostilizat mare parte din Armată. În fața voinței fără scrupule a bolșevicilor, toamna lui 1917 va fi scena altor erori.

Lenin preia puterea

Ca să câștige puterea, Lenin s-a folosit fără scrupule de forță, și politic, și militar. Politic: ignorând protestele celorlalte partide ale Sovietului din Petrograd, a convocat un congres al Sovietelor din Rusia, în care, prin manevrarea numărului de reprezentanți, bolșevicii și-au asigurat majoritatea.

De pildă, biet soviet de provincie, dar pro-bolșevic, avea același număr de voturi ca orașul Kiev, ostil radicalilor. Militar: Lenin a profitat de iminența unui atac german asupra Petrogradului ca să lipească eticheta Revoluției asupra forțelor militarizate bolșevice. Cum singura singura forță civilă de apărare a orașului era cea a bolșevicilor, primul Soviet și-a dat binecuvântarea ca trupele bolșevice să primească numele de Comitetul Militar Revoluționar. Sub sigla Revoluției, dar în pofida ei, bolșevicii au preluat în două zile întreaga putere din Rusia.

„Nu mi-a venit să cred că așa se poate, pentru că toată conducerea armatei sau chiar conducerea a fost transferată către Comitetul Militarilor Roșii, ceva de genul ăsta. Adică nu mai exista colonel sau general care conduce, conduce Comitetul Militar compus din soldați. Dar cum poate un soldat care nu e deloc instruit, cum știe să conducă ceva? Așa era peste tot. Așa a fost dezmembrată, dizolvată toată armata rusă”, arată Natalia Mujennikova. 

Liderul bolșevic și-a convins colegii să acționeze înainte de întrunirea noului soviet pe care nu era totuși sigur că îl poate controla. În noaptea de 21 octombrie, Comitetul Militar a cerut garnizoanei Petrograd să i se supună. Garnizoana a acceptat crezând că apără Sovietul, adică puterea poporului, nu pe bolșevici. Guvernul Provizoriu, deși știa că Lenin urmărea să saboteze statul rus din temelii, s-a ferit să acționeze. În vară, intervenția armatei făcuse victime, așa că premierul Kerenski s-a limitat la a apăra Palatul de Iarnă, sediul Guvernului.

În noaptea de 24-25 octombrie, pichetele de bolșevici au ocupat punctele-cheie din oraș, fără nici un fel de vărsare de sânge. Gări, oficii poștale, cazărmi. Se pare că Statul Major a fost ocupat ca într-o piesă de teatru: „au intrat și au luat loc, iar cei care se găseau acolo s-au ridicat și au plecat". Practic, Lenin a luat puterea de care nimeni nu voia să se atingă.

„El doar a preluat această putere. Acum se spune la noi că în mod special nu a făcut nimic. El doar a luat puterea de care nu a avut nevoie nimeni în țară. Așa s-a întâmplat. Dispariția guvernului Kerenski este încă mai absurdă. Deși slab apărat, Palatul de Iarnă supraviețuia cu brio atacului anemic al gărzilor bolșevice. Exasperat, Lenin, s-a întors la sediul Partidului Comunist din cartierul Smolnîi și a mințit pur și simplu că puterea ar fi trecut în mâinile Comitetului Militar Revoluționar. Dar nu se întâmplase încă nimic”, relevă Natalia Mujennikova, directorul Centrului Cultural Rus din România.

Între timp, premierul Kerenski a reușit să aducă un corp de armată la porțile Petrogradului, dar acesta a refuzat să lupte. De partea bolșevicilor, celebrul crucișător Aurora a tras o singură salvă oarbă. Scena s-a destrămat repede pentru că apărătorii Palatului de Iarnă au început să se risipească, iar miniștrii, ca să evite vărsarea de sânge, i-au împiedicat pe soldații rămași să deschidă focul. La 2 noaptea, Cabinetul a fost arestat, mai puțin premierul care ieșise din Palat anterior ca să cheme, fără succes, armata.

Cum a fost posibil ca bolșevicii lui Lenin să-i aresteze pe membrii guvernului lui Kerenski? „Sincer, nu pot să vă răspund la această întrebare. Asta nu înseamnă că nu știu. Asta înseamnă că sunt foarte multe versiuni sau foarte multe propuneri ale unor lucruri pe care nu putem să le vedem clar acum”, mărturisește Natalia Mujennikova.

„Când a existat sistemul sovietic, la noi s-a prezentat un adevăr. Acum, când citim toate aceste documente, adevărul ne iese puțin altfel și chiar contra acestui punct de vedere despre care știam ani de zile. Nu vreau să repet, dar mi se pare că Lenin a reușit să preia această putere pentru că în țară lipsea total conducerea. Lipsea dorința să apere nu regimul, dar să apere guvernul provizoriu. Din punctul meu de vedere, e o lovitură de stat. Nu am avut schimbări atât de radicale, pentru că puterea era deja "preluată" de popor, de marile mase populare. Așa a fost și în octombrie, doar că un lider, Kerenski, era eliminat de un alt lider, Lenin”, spune directoarea Centrului Cultural Rus.

În seara zilei de 25 octombrie, noul Soviet a votat decretul asupra păcii, adică ieșirea din Primul Război Mondial și decretul asupra pământului. Cu cele două decrete, bolșevicii și-au plătit practic instalarea la Putere, sub numele de Consiliul Comisarilor Poporului. Era primul guvern comunist din lume.

Din tot ce s-a întâmplat în octombrie 1917, bolșevicii intenționau să mențină un singur fapt. Pacea promisă se va transforma în război civil. Pământurile confiscate de la nobilime vor fi confiscate apoi și de la țărani. Cu prețul a milioane de victime, puterea va rămâne însă în cercul restrâns al liderilor comuniști.

Sursa: Digi24.ro