În casa noastră primăvara era așteptată cu mare nerăbdare. De cum treceau sărbătorile de iarnă, începea forfota pregătirii mărțișoarelor. Eram într-o alertă de nedescris cu mult înainte de 1 martie. Focul încă mai trosnea în sobă, tăciunii luminau în spuza gurarului, pe care mama îl tot deschidea ca să mai arunce un buștean din cei vârtoși care să mențină focul, că era un ger atât de crâncen de februarie, încât te gândeai de două ori înainte de a ieși din casă. Dar primăvara era deja în lunga noastră așteptare, era în inimile noastre și în... febra mărțișoarelor. Ele, scumpele, prin legendara împerechere pe alb și roșu, ne ajutau să suportăm gerul și așteptarea. Le modelam serile, atunci când se aciuau toți în casă și începea competiția – al cui găitan sau lănțișor este mai aliniat, al cui clopoțel este mai aranjat, al cui motocel este mai împufoșat, al cui disc strălucește mai frumos, ale cui franjuri și canafuri sunt mai arătoase. Cu fiecare mărțișor finisat prins de perdea la linia de start (a gătinței, cum îi spunea mama) bucuria noastră era tot mai mare, iar primăvara tot mai aproape.

Le modelam din firele albe și roșii de mătase, scoase una câte una din panglicile pentru fundițe sau pentru cadouri, pe care mama le procura de cu vreme de pe la magazinele Galanterie din Soroca. Le potrivea la culoare: albul să fie pur, imaculat cu nuanțe cerii, iar roșul – intens, ca din îngemănarea acestora să sară în ochi contrastul; alegea factura mătăsii – să fie strălucitoare și de bună calitate pentru fir: adică subțire, dar trainică si de diferite grosimi: mai ferme pentru mărțișoarele de exterior, adică cele care se prindeau de paltoane, de pardesiuri sau mantouri si altele, finuțe și firave – pentru cele de taior sau bluză. Cumpăra si panglică moale care ne oferea un fir mai puțin ferm, ușor de împufoșat pentru motocei. Aduna de cu vreme și culori frumoase de muline – alb și roșu, pentru firul de exterior, dar mai ales pentru mărțișoare-clopoței și mărțișoare-franjuri, destinate bărbaților.

Forfota pregătirii mărțișoarelor ținea mai multe seri la rând. La aceste șezători, seară de seară, noi toți, mai mici și mai măricei, o asaltam pe mama cu rugăminți și întrebări: aici cum fac, e bine răsucit firul, cum să tai pe cerc discul de mătase, linia nu iese bine, unde-i moneda ca să o suprapun pe disc, cum să fac nodul de găitan ca să țină strâns firicelele de la motocei, cum să maschez nodul prea mare... și tot așa, și tot așa. Sărmana mama, pe lângă toate treburile casei, încă și noi mai tăbăram pe ea cu toate ifosele și supărările noastre. Aveam nevoie fiecare de multe mărțișoare – pentru profesori, în primul rând, apoi pentru prieteni și colegii mai apropiați, pentru verișori, bunici sau mătuși, pentru noi înșine. Le purtam la mai multe rânduri de haine – la cele groase, la uniforma de școală, apoi și la altele, mai delicate (cum le spunea mămunea, bunică-mea adică) cu care mergeam în vizite (în musafirie, cum se zice pe la noi), astea din urmă realizate cu mai multă implicare și cu mai mult rafinament.

Mama povestea că pe la ei, în satul Cureșnița de pe malul Nistrului, în copilăria ei românească (1936-1944) erau în sat meșterițe de mărțișoare, la care fetele se rugau să fie învățate a le face. Acestea aveau anumite secrete, pe care nimănui nu le dezvăluiau până la capăt. De regulă, tradiția se transmitea de la fetele mari celor mai mici în timpul șezătorilor din lungile seri de iarnă. Mama își amintea că mai târziu (1950-1956), pe timpurile când și ea intrase în rândurile fetelor celor mari și era acceptată la joc (hora satului), la seratele de la casa de cultură și la șezători, aceste tradiții se păstraseră intacte, nefiind afectate de noul regim. E momentul să detaliem acest moment. De amintit că la venirea sovieticilor pe meleagurile noastre, cele mai multe obiceiuri și tradiții au fost interzise, chiar rase nu doar din cotidianul basarabenilor, ci și din memoria lor. Mă refer, în primul rând, la cele cu tentă religioasă. Ar fi mai multe de povestit despre bisericile pângărite, transformate peste noapte în grajduri sau depozite, despre icoanele și odăjdiile arse pe ruguri, despre crucile răsturnate, despre sărbătorile sfinte interzise... Dar, uimitor lucru, legenda mărțișorului și tradițiile locului legate de mărțișor n-au fost atinse de tăvălugul ideologiei marxist-leniniste. Ba din contra.

În anii șaptezeci, în cadrul manifestărilor legate de prietenia popoarelor din Uniunea Sovietică, a fost instituit la Chișinău un festival al culturii multinaționale din URSS, care purta numele sonor de Mărțișor. Erau zece zile de evenimente culturale de cea mai înaltă prestație. Desigur gazdele festivalului erau prezente în ziua deschiderii, pe 1 martie, cu perlele sale culturale. Creațiile compozitorilor autohtoni, ale poeților, cântăreților, dansatorilor se perindau pe scena Palatului Național, pe atunci „Octombrie”, timp de 2-3 ore. Apoi zilnic, pe diferite scene din orașele Moldovei erau prezentate concertele invitaților din republicile-surori și din țările lagărului socialist. Era mare bătălie după bilete, era o agitație nemaipomenită prin redacțiile ziarelor, revistelor, televiziunii. Toată țara trăia emoția Mărțișorului. Și în acest context permisiv pentru tradiția locului, și noi elevii organizam diverse serbări la școală, dar și în casele de cultură din satele noastre. Ne dăruiam unul altuia mărțișoare, purtam mai multe laolaltă. Se spunea, și noi credeam, că prin afișarea mărțișoarelor ajutăm primăvara să vină mai degrabă. Îmi amintesc un caz amuzant în legătură cu aceasta. Ionuț, fiul nostru, pe când era în clasele primare, participa alături de soră-sa, mătușa și părinții la pregătirea mărțișoarelor. Le confecționa de rând cu noi seară de seară, apoi mândru, nevoie mare, le oferea pe 1 martie mai întâi învățătoarei, apoi colegilor și rudelor. Dar iată că într-o bună zi veni de la școală supărat rău de tot. Răbufni din ușă: „N-o să mai vină primăvara asta niciodată!” „Și de ce adică?” – îl întrebarăm mirați. „Pentru că oamenii nu poartă mărțișoare, numai vreo doi-trei am văzut pe stradă”. „Da la școală? „La școală mai toți aveau în piept mărțișoare”. „Foarte bine! Atunci numai la voi la școală o să vină primăvara!” – conchise taică-său liniștit.

Altă poveste din copilăria lor, legată de mărțișoare, are un final aproape că solemn. În anii ușorului dezgheț gorbaciovist – 1986-1990, din marea sete de istorie și adevăr național, participam cu miile și zecile de mii la toate evenimentele de reviriment național. Îmi aduc aminte de prima serată de comemorare a lui Gheorghe Asachi, bunăoară, care s-a ținut pe scena Palatului Național, într-o atmosferă festivă cu participarea autorităților de cel mai înalt rang și cu sute de oameni în picioare. A fost un eveniment de mare rezonanță românească în sufletele noastre. Au urmat alte evenimente cu tentă identitară clară. Și noi prindeam aripi pentru redevenirea noastră ca neam.

Dar serbarea de comemorare a lui Ion Creangă, în 1989, la o sută de ani de la trecerea în neființă și 150 de ani de la nașterea scriitorului, la Teatrul Național, a rămas în memoria noastră pentru totdeauna. A fost un eveniment atât de așteptat și îndelung pregătit, încât să nimerești în sala cu atâtea distinse personalități era un vis. Noi am fost printre cei norocoși. Am mers cu familia. Ne-am pregătit ca de hram. Cu câteva zile înainte de evenimentul mult așteptat, care se desfășura în ajun de 1 martie, am confecționat mărțișoare de dimensiuni neobișnuite, din fire de lână pentru croșetat. Multe. Pentru toți scriitorii de pe Aleea clasicilor din Grădina publică. Și după serbare, cu toate mărțișoarele aranjate în cutie, înarmați cu cele necesare – foarfece, gută, clei, am mers pe jos de la Teatru până în Grădina publică. Era noapte târzie – concertul durase vreo patru ore. Oamenii nu se lăsau duși din Sala Mare a Teatrului Național – aplaudau îndelung, aclamau scriitorii, actorii, îi chemau la bis. Eram copleșiți de impresiile de la serbare. Eram cuprinși de o mare neliniște pentru ceea ce intenționam să facem. Aveam emoții de neredat în cuvinte.

După ce cu mult greu, aproape că pe întuneric, am prins toate mărțișoarele, am mers spre casă mai mult pe jos, căci transportul public nu mai circula pe toate rutele. Eram mulțumiți de isprava noastră, dar și îngrijorați ca nu cumva cineva dintre cei vigilenți să ne strice bucuria. Am hotărât să revenim a doua zi ca să verificăm și să savurăm reacția concitadinilor noștri. Dar n-am avut de ce să ne îngrijorăm. Totul era în bună ordine. Doar vântul răsfira în aer mărțișoarele noastre, iar trecătorii erau atât de surprinși, unii nedumeriți, alții de-a dreptul bucuroși, încât se opreau și rugau fotografii ambulanți sa le facă poze alături de clasicii astfel marcați. Iată și pe fotografiile făcute de noi în acel 1 martie de pomină se vede mărțișorul de la bustul lui Mihai Eminescu. Astfel împodobiți erau toți clasicii culturii românești.

Mărțișorul este o valoare care ne veghează valorile. Să nu cumva să-l rătăcim în lumea asta consumistă. Ca nu cumva să ne pierdem – noi pe noi înșine.