Ziua ospețelor câmpenești cu miel la proțap, vin pelin și caș

Armindenul era ziua dedicată zeului vegetației, protector al vitelor, cailor, holdelor semănate, al viilor și livezilor. Era sărbătorit pe 1 mai în Transilvania, Banat, Bucovina și Moldova și pe 23 aprilie în Muntenia și Oltenia. În Țara Lăpușului este celebrat la Rusalii, scrie Hotnews.ro.

Se țineau în Muntenia ospețe câmpenești cu miei la proțap, vin „cât cuprinde” și lăutari. În Transilvania se organizau - și încă se mai țin în unele locuri - așa-numite maialuri, sărbători în aer liber, cu muzică, jocuri, băutură, mâncare și dans.

În Moldova și Muntenia se organizau petreceri (la iarbă verde, în pădure, la câmp, în vii sau livezi) unde se mânca miel fript „haiducește” și se bea vin roșu amestecat cu pelin.

Pelinul, de care auzim rar în prezent, era o plantă extrem de importantă pentru oameni care locuiau pe teritoriile României de azi acum 150-200 de ani. Era folosit la descântece, se credea că un om care a plecat de acasă poate fi readus înapoi, la fel, se credea că pelinul alungă boala și purifică locuința și gospodăria. Adesea era pus în vin (se credea că înnoiește sângele), iar la Rusalii și la alte sărbători, frunze de pelin se purtau la pălărie, în sân și în buzunare. Se punea uneori și în haine sau pe podeaua caselor.

„Românii din Bucovina, Moldova și cei din Muntenia îndatinează de a frige la Arminden sau Arminder un miel, a se duce apoi în pădure, într-o dumbravă, luncă, la vie, sau și în grădină unde este iarbă verde, a se pune acolo la umbra unui copac și, mâncând friptura de miel, a bea vin pelin, sau dacă nu este de acesta, atunci vin de celălalt, punând în el pelin verde. Unii aduc cu ei și lăutari de le cântă și astfel petrec apoi până către seară, când se întorc în sat cântând și bând, împodobindu-se pe la pălării cu flori de liliac, dacă e înflorit, și cu pelin verde”, scrie Fl S Marian, citat de Radu Anton Roman.

„Pelinul e, pe românește, numele absintului. În loc să boteze planta în alcool, ca Pernot sau, ca italienii, s-o asocieze cu alte plante pentru a face vermut, românul a tratat buruiana cu mai multă blândețe și, domesticind-o, a obținut o băutură mai puțin savantă, dar mai blajină”, scrie Radu Anton Roman.

Există, în cartea de bucate a lui Radu Anton Roman, o prăjitură de armindeni la care aluatul este umplut cu miez măcinat de nucă și cu zahăr pudră, dar și cu stafide.

Maialurile din Transilvania

Trebuie spus că se țin și în prezent, mai ales în Transilvania așa-numite maialuri, practic sărbători în aer liber, cu muzică, jocuri, mâncare și dans, organizate la început de mai, în special de elevi.

„Maifestul la sași sau Maialul la români este o veche sărbătoare de primăvară, care a apărut în Transilvania pe filieră germană, odată cu sașii stabiliți aici. De-a lungul timpului, sărbătoarea a fost adoptată și de români și maghiari.

Există date despre celebrarea Maialului în special în secolul XIX – începutul secolului XX, cu precădere în mediul școlar, ca serbări ale elevilor. Maialul era sărbătorit mai mult la oraș, prin parade și petreceri ale tinerilor de la școlile și liceele germane”, scrie Mihaela Kloos-Ilea pe blogul „Povești Săsești”.

Maialul, Majalis la sași sau „Maifest-ul” are loc de regulă la începutul lunii mai. Făcând parte din seria de ritualuri și ceremonii dedicate primăverii, era adesea suprapus peste ziua de 1 mai. În Transilvania de altădată, Maialul era sărbătoarea prin care în special elevii celebrau frumusețea primăverii. Se sărbătorea cu dansuri pe muzică de fanfară ce aveau loc de obicei în păduri sau la iarbă verde la marginea localităților.

Prăjina fermecată care ne apără de rele

Crengile de stejar, fag sau plop puse de tineri la porțile fetelor sau ale sătenilor mai de vază în noaptea de Sf Gheorghe sau de 1 Mai aveau ca scop lupta cu forțele răului.

Iată ce scrie Ion Ghinoiu despre Armindeni:

• „Obiceiurile specifice acestei zile sunt: Împodobirea cu ramuri verzi, substitut al zeului vegetației a stâlpilor porților și caselor, a intrărilor în adăposturile vitelor pentru protecția oamenilor și animalelor de spiritele malefice: împlântarea în curțile caselor, în mijlocul satelor, la stânele oilor, în țarină a unei prăjini înalte cu ramuri verzi în vârf sau chiar a unui arbore întreg, curățat până spre vârf de crengi. În Moldova se organizau petreceri câmpenești unde se mânca miel fript și se bea vin roșu amestecat cu pelin pentru schimbarea sângelui și pentru apărarea oamenilor și animalelor de boli”.

Erau vremuri grele când, într-o gospodărie, vitele se îmbolnăveau, sau dacă erau distruse de grindină câmpurile cultivate. Oamenii rămâneau fără suficientă mâncare dacă se întâmplau aceste lucruri.

Luna mai, a cincea din an, este luna înfloririi plantelor și luna în care vegetația devine exuberantă. Denumirile populare sunt Florar, Florariu, Frunzar sau Pratar (din latină, pratum, pajiște). Timpul devine călduros și precipitațiile sunt abundente. „Mai e Rai!”, spunea o vorbă populară.

Și în martie sau aprilie sunt multe sărbători ale primăverii, dar în luna mai vremea este mult mai caldă și natura este înverzită. Totul arată în jur mult mai frumos față de 15 sau 20 martie.

Interesant, în unele locuri Armindeniul era considerat ca fiind începutul verii și era și limită calendaristică pentru semănatul porumbului. Alții semănau primele cuiburi de castraveți și de fasole.

Așadar, arminden era numit uneori și un copac curățat de crengi și împodobit cu spice de grâu. În unele sate tinerii plecau în pădure și tăiau cel mai înalt copac (brad sau fag), pe care îl puteau aduce pe umeri. Îl curățau de crengi, dar la vârf îi lăsau câteva, pe care le împodobeau. Armindenul era ridicat, până la prânz, în centrul satului. Pe tulpină se puneau cununi de flori și spice de grâu. Urma o întrecere a tinerilor care se adunau și puneau uneori pariuri, câștigând cel ce putea să se urce până sus.

În unele zone este împodobit în noaptea de dinainte de Sf Gheorghe, în altele de Rusalii.

De ce împodobesc oamenii porțile cu „stâlpări de arminden” (crengi înfrunzite de fag, stejar, mesteacăn sau salcie)? O explicație ține de trecerea lui Isus Hristos prin lume și de faptul că o creangă verde a fost pusă, ca semn, la poarta casei Lui, de către cei care voiau să-l piardă.

„Pomul de mai” era, de obicei, doborât după seceriș, iar cu ramurile lui se încingea cuptorul în care se coace prima pâine din noua recoltă.

„În ziua de Armindeni (Sf Irimia), de 1 mai, să bei vin roșu, că se înnoiește sângele”, scria Artur Gorovei, la 1915.

Narcisa Știucă explică în cartea „Spirala sărbătorilor - Rosturi, tâlcuri și deslușiri” că gesturile de împodobire sunt mult mai vechi. În unele zone, flăcăii dăruiau ramuri verzi fetelor pe care le îndrăgeau, în alte locuri darul se îndrepta către sătenii ce se bucurau de un prestigiu deosebit.

Armindenul este zi de răgaz: pentru că se intră într-o nouă etapă vegetațională, oamenii ar trebui să se odihnească „pentru odihna pământului”.

„Cele mai evidente accente se pun însă pe voia bună, armonia și valențele stimulative pe care le aduce sărbătorirea în sine - să te speli pe mâini și pe față cu roua care cade peste noapte pe flori și pe ierburi, să mănânci caș alb și să bei vin-pelin pe iarbă verde, în fine, să ții sărbătoarea fiindcă, în caz contrar, vei zace un an întreg - sunt prescripțiile magico-rituale care o definesc”.

De unde vine numele Arminden

Numele arminden vine, fie din slavonă, „Jeremiinǔ dǐnǐ” „ziua sfântului Ieremia”, sărbătorită la 1 Mai, sau, susțin unele surse, din maghiară, „ármingyin”. Proorocul Ieremia este o figură importantă din Vechiul Testament, a trăit acum 26 de secole și a fost supranumit „profetul plângerii” pentru că a îndurat anii decăderii Ierusalimului și perioada de robie a evreilor sub dominația babilonienilor. Ziua care îl comemorează este și una a speranței, dar și a sacrificiilor, și una a bucuriei, dar și a examinării unor semne care-ți pot arăta cum va fi viitorul.

1 Mai în Europa și în istorie

Iată ce spune Gh F Ciaușanu:

„De multe ori nici nu se lucrează la 1 mai: se face blau, cum zic nemții, blauer montag. (...) Acest frumos obicei de a serba păngânește venirea primăverii îl au și germanii: ”Maibaum”, și francezii, „arbre de mai”. La cei din Lesbos (Grecia), în seara de 1 Mai, merg fetele cântând și culeg flori de câmp. Când se întorc, fac cununi pe care le atârnă noaptea la ferestre și la uși. Dimineața, fiecare casă se arată ochilor plăcut împodobită cu flori, cele mai multe roșii, cu spice și cu crenguțe. În coroane se pune și urzică și usturoi: urzici pentru a bășica pe duhul necurat care ar da să intre în casă: usturoi, pentru a feri de deochi. Femeile și fetele pun pe cap cununi de flori”.

Tinerii duceau și în satele din Franța la final de Ev Mediu crăci verzi de arbori pe 1 mai și le puneau în fața casei și la început de mai era prilej de mari sărbători și fetele puneau ramuri cu frunze care erau împodobite cu panglici colorate. Uneori crenguțele erau puse pe horn.

„La germani, în noaptea sfintei Walpurgii, (Walpurgisnacht), 30 aprilie - 1 mai, te asurzește vuietul împușcăturilor în văzduh, sfârâitul și vâjâitul pietrelor repezite din praștii, peste ogoare și chiuitul celor care cutreieră prin țarini (țarina este un câmp cultivat, ogor, arătură n. r.).

În seara aceasta, se înfig pe grămezile de gunoaie - locuri care la toate popoarele erau destinate duhurilor necurate - ramuri de soc, spini, mărăcini mesteacăn, pentru ca hainele vrăjitoarelor să se prindă în ele. Înainte de răsăritul soarelui, femeile se duc și adună rouă de pe spicele de grâu, apoi merg, tăcând, acasă, fără a se uita împrejur spală cu ea capul vacii, pentru a fi ferite de vrăji și pentru ca laptele să fie mănos.

În Bulgaria, fiecare casă este împodobită mai ales cu crengi de păr. Tot așa împodobesc țăranii și leaurile lor (acareturile n. r.). Apoi ies cu toții la câmp, beau lapte și se stropesc cu roua dimineții pentru a fi sănătoși peste an” (Ciaușanu).

Romanii aveau o celebră sărbătoare a vegetației numită Ambarvalia, care se ținea în primăvară, dar și în vară, iar la această sărbătoare se sacrifica o scroafă și o oaie și se făcea o procesiune împrejurul câmpurilor. Etnograful Gh F Ciaușanu face o frumoasă comparație cu sărbătorile creștine de primăvară:

„Sărbătoarea aceasta câmpenească a fost atât de bine înrădăcinată în populațiunile apusului încât creștinismul, care s-a pus ca un lustru peste culoarea firească a lemnului, a trebuit să cedeze, în mare parte, practicelor superstițioase. O procesiune, în frunte cu preotul, merge la Înălțarea Domnului prin sămănături, făcând patru popasuri în care se citește câte o bucată din cele patru Evanghelii. Tot cu prilejul acestei procesiuni se citește și o binecuvântare a timpurilor și sunt stropiți cu aghiazmă și oamenii și vitele. Ni se pare că vechiul rol al fraților arvali este jucat astăzi, tot cu aceeași dibăcie, de preotul romano - catolic”.