De la ABC la BAC - ediția din 16 mai 2015
-
16 Mai 2015 16:39
La rubrica de lecturi vă prezentăm ”Bătrânul și marea” de E. Hemingway. Rubrica de muzică o dedicăm folclorului românesc, iar la cea de modă vom vorbi despre ochelarii de soare în vogă în această vară
”Bătrânul și marea” de Ernest Hemingway
Vasile GRIBINCEA
Marea m-a fascinat dintotdeauna, la fel cum m-au fascinat și continuă să mă fascineze capodopere care stau sub semnul acestei forțe a naturii: în muzică – La mer de Achille-Claude Debussy, în pictură – peisajele marine ale lui Aivazovski, și, în mod radical diferit, stampele lui Hokusai; în ceea ce privește literatura, mă voi opri la ”Bătrânul și marea”.
Considerată de unii roman scurt, povestire filozofică sau nuvelă după părerea altora, capodopera lui Ernest Hemingway este un text cu adevărat ilustrativ pentru realitatea și conceptul de condiție umană. ”Bătrânul și marea” îmbină organic o poveste simplă și, în același timp, memorabilă, cu un substrat larg deschis spre interpretare.
După 84 de zile în care nu a prins nimic, Santiago, un bătrân pescar cubanez, iese din nou în largul mării. Totul e diferit de această dată, căci un pește uriaș, ce pare să aibă mai mult de 700 de kilograme, a mușcat momeala. Urmează un efort care-l va solicita în totalitate pe Santiago (”Acum suntem legați unul de altul.”; ”Măi pește, o să stau cu tine până mori.”), bătrânul promițând că va spune de câte 100 de ori Tatăl Nostru și Ave Maria după ce prinde animalul. Această luptă durează două zile și două nopți, pentru ca, într-un final, marele pește să fie învins. Date fiind dimensiunile capturii, pescarul decide să lege peștele de barcă. Întoarcerea se dovedește a fi deosebit de anevoioasă și mult mai descurajantă decât episodul luptei: barca lui Santiago este atacată de rechini, care, rând pe rând, devorează imensul pește-spadă, lăsându-l pe bătrânul pescar să revină la mal doar cu scheletul prăzii. După ce și-a tot repetat că trebuie să rămână cu mintea limpede, personajul reușește să rămână lucid în urma eșecului, conștientizând că, pur și simplu, a ieșit prea în larg.
Așa cum episodul cinegetic al baladei ”Mistrețul cu colți de argint” de Ștefan Augustin Doinaș demarchează un grad zero al interpretării, confruntarea cu peștele-spadă, premisele și deznodământul acesteia constituie punctul de plecare al unei receptări mult mai ample și valorizante, de care lucrarea lui Hemingway poate avea parte. Santiago amintește concomitent de miticul Icar, trimite cu gândul și la omul hybris-ului din tragedia greacă, pedepsit de forța destinului pentru orgoliul său nepermis, în fine, reprezintă și un ecou al lui Sisif. Într-un foarte celebru eseu de-al lui, Camus spunea că trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit. Or, fără îndoială, în Santiago poate fi întrevăzut anume un Sisif fericit, căci experiența esențială pe care o trăiește personajul lui Hemingway este nu ratarea, ci încercarea, în definitiv firească, de surmontare a înfrângerii. Nu întâmplător, bătrânul zice: ”E o prostie să nu speri. Pe lângă asta, eu cred că e și un păcat.”
Indiferent de perspectiva din care ne raportăm la ”Bătrânul și marea”, chiar de la o primă lectură devine limpede faptul că această carte dovedește măiestria artei narative a autorului, unul dintre motivele pentru care Hemingway a primit, în 1954, Premiul Nobel pentru Literatură.
Tags
Vasile GRIBINCEA
Marea m-a fascinat dintotdeauna, la fel cum m-au fascinat și continuă să mă fascineze capodopere care stau sub semnul acestei forțe a naturii: în muzică – La mer de Achille-Claude Debussy, în pictură – peisajele marine ale lui Aivazovski, și, în mod radical diferit, stampele lui Hokusai; în ceea ce privește literatura, mă voi opri la ”Bătrânul și marea”.
Considerată de unii roman scurt, povestire filozofică sau nuvelă după părerea altora, capodopera lui Ernest Hemingway este un text cu adevărat ilustrativ pentru realitatea și conceptul de condiție umană. ”Bătrânul și marea” îmbină organic o poveste simplă și, în același timp, memorabilă, cu un substrat larg deschis spre interpretare.
După 84 de zile în care nu a prins nimic, Santiago, un bătrân pescar cubanez, iese din nou în largul mării. Totul e diferit de această dată, căci un pește uriaș, ce pare să aibă mai mult de 700 de kilograme, a mușcat momeala. Urmează un efort care-l va solicita în totalitate pe Santiago (”Acum suntem legați unul de altul.”; ”Măi pește, o să stau cu tine până mori.”), bătrânul promițând că va spune de câte 100 de ori Tatăl Nostru și Ave Maria după ce prinde animalul. Această luptă durează două zile și două nopți, pentru ca, într-un final, marele pește să fie învins. Date fiind dimensiunile capturii, pescarul decide să lege peștele de barcă. Întoarcerea se dovedește a fi deosebit de anevoioasă și mult mai descurajantă decât episodul luptei: barca lui Santiago este atacată de rechini, care, rând pe rând, devorează imensul pește-spadă, lăsându-l pe bătrânul pescar să revină la mal doar cu scheletul prăzii. După ce și-a tot repetat că trebuie să rămână cu mintea limpede, personajul reușește să rămână lucid în urma eșecului, conștientizând că, pur și simplu, a ieșit prea în larg.
Așa cum episodul cinegetic al baladei ”Mistrețul cu colți de argint” de Ștefan Augustin Doinaș demarchează un grad zero al interpretării, confruntarea cu peștele-spadă, premisele și deznodământul acesteia constituie punctul de plecare al unei receptări mult mai ample și valorizante, de care lucrarea lui Hemingway poate avea parte. Santiago amintește concomitent de miticul Icar, trimite cu gândul și la omul hybris-ului din tragedia greacă, pedepsit de forța destinului pentru orgoliul său nepermis, în fine, reprezintă și un ecou al lui Sisif. Într-un foarte celebru eseu de-al lui, Camus spunea că trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit. Or, fără îndoială, în Santiago poate fi întrevăzut anume un Sisif fericit, căci experiența esențială pe care o trăiește personajul lui Hemingway este nu ratarea, ci încercarea, în definitiv firească, de surmontare a înfrângerii. Nu întâmplător, bătrânul zice: ”E o prostie să nu speri. Pe lângă asta, eu cred că e și un păcat.”
Indiferent de perspectiva din care ne raportăm la ”Bătrânul și marea”, chiar de la o primă lectură devine limpede faptul că această carte dovedește măiestria artei narative a autorului, unul dintre motivele pentru care Hemingway a primit, în 1954, Premiul Nobel pentru Literatură.
